Maestrul Pacepa şi stăpâna Elena

Continuăm seria "dezvăluirilor" lui Ion Mihai Pacepa, fost şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe al Securităţii, fugit în Occident, cu o istorisire din intimitatea Elenei Ceauşescu.

Vinerea dimineaţa mi-o rezerva întotdeauna mie Elena, ca să-i spun ultimele noutăţi furnizate de microfoanele instalate în birourile şi locuinţele vârfurilor nomenclaturii. Biroul ei, doar cu puţin mai mic decât al lui Ceauşescu, avea stema PCR în lo­cul celei a României. Pe peretele din faţă era un portret al lui Ceauşescu în mărime naturală. Pe unul dintre pereţi erau câteva rafturi de cărţi pline cu operele lui Ceauşescu, legate în piele roşie, şi câteva exemplare ale cărţii ei despre chimie. Pe birou era numai fotografia lui, într-o ramă de aur. Nu se aflau nici dosare, nici alte hârtii. Elenei nu-i plăcea să citească. Singura excepţie pe care am remarcat-o vreodată a fost dosarul lui Iosif. Îi plăcea la nebunie, chiar dacă pentru a-l citi trebuia să-şi pună pe furiş ochelarii, cu care nu se afişa niciodată în public.
- Arată-mi, a spus Elena, încercând să găsească o poziţie confortabilă în fotoliul său uriaş. Ce noutăţi ai despre Violeta?
Violeta era soţia lui Ştefan Andrei, ministrul Afa­cerilor Externe. Era o păpuşică pictată, o tânără actriţă afectată, care întotdeauna mergea ţanţoşă de parcă ar fi fost pe scenă. De îndată ce Elena a hotărât ca Violeta să fie supravegheată cu microfoane, cu câţiva ani în urmă, prima înregistrare a uneia dintre primele sale relaţii extraconjugale a şi fost făcută. (...)

Pe la mijlocul anilor '70, Elena a cugetat:
- Cum vezi că reacţionează Violeta atunci când face dragoste?
Săptămâna următoare am pus un casetofon pe biroul Elenei, iar ea a ascultat înregistrarea de nenumărate ori.
- Ascultă la curva asta, scumpule, a spus ea, respirând cu greutate. (...)

De atunci Elena mi-a dat ordine stricte ca Violeta să fie supravegheată 24 de ore din 24, în România sau peste hotare, oriunde s-ar afla.
Elena a răsfoit în continuare dosarele, fără interesul ei obişnuit. Numai dosarul lui Maurer i-a atras atenţia. După ce l-a terminat de răsfoit, a ridicat receptorul telefonului S.
- Mi-e dor de tine, dragă. Ce mai faci?, a rostit cu blândeţe Elena când doamna Maurer a răspuns la telefon. Da, pricepui. Sună-mă după ce-ţi pleacă musafirii. Vreau să mai bâr­fim olecuţă. Când ne-am văzut ultima dată n-am prea putut sta de vorbă, că, ia, erau şi alţii pe-acolo. Scumpo, erai aşa de frumoasă în ziua aia. Ca o fată mare, drăguţo. Da. Toată plină de coşuri. Cred că nu te mai regulezi, nu-i aşa? La 75 de ani nu mai e nici o sfârâială, nu? 55? Oh, n-am ştiut.
Am auzit un ţăcănit. Evident, doamna Maurer îi închisese telefonul în nas. (...)

Apoi şi-a îndulcit vocea.
- O să mai obţii nişte diplome pentru mine pe-acolo, scumpule?
- Da, tovarăşă. Un certificat de membru onorific al Academiei de Ştiinţe din Illinois, i-am spus, sperând s-o mai îmbunez.
- Illi-ce? a ţipat, bătând din picior. Ce crede ei că-s io? Maica Tereza? Vreau o academie din Washing­ton. Sau New York. Aşa să-i spui lui Domnu' Arahidă. (...)

Avusesem discuţii similare de fiecare dată când DIE reuşea - şi nu era uşor deloc - să aranjeze ca Elena să primească o nouă diplomă. Şi de îndată ce o ţinea în mână uita imediat cât de greu îmi fusese s-o obţin pentru ea. Odată, în avionul cu care ne întorceam din Filipine, s-a destăinuit cu un aer de o naivitate absolută.
- Nu cred că ştii, scumpule, da' universitatea lor a insistat să-mi dea titlu' de doctor honoris cauza. Io am tot refuzat, da' ştii ce-a făcut ei? O fi ei oameni mici şi galbeni, da' ştie să-şi folosească capu'. I-au spus lu' Imelda să mă ducă acolo. Io ce mai puteam face, scumpule? Ce suflet bun are.
Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roşii. Amintirile unui general de Securitate. Editura Venus, Bucureşti 1992, p. 207-211