Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Soarele bătrân de toamnă bate insistent într-un ciorchine pe jumătate ciugulit de păsări - şi, printr-o minune, "nejefuit" de copiii de la bloc. Pe vechea mea prietenă Ioana B. am întâlnit-o din întâmplare şi ne-am bucurat să depănăm amintiri şi să împărtăşim ceva reţete de toamnă.
E vremea murăturilor şi, chiar dacă şi ea remarcă faptul că parcă nici timp să le mâncăm nu prea mai avem, dar'mite să le facem, parcă nu putem lăsa vechile obiceiuri deoparte atât de lesne. "Aşa ne-am învăţat. Să ne umplem toamna pivniţele şi cămările!", îmi spune, fără să aştepte să îi dau dreptate. "Ţi-aduci aminte cum era pe-atunci?" ("pe-atunci", adică înainte de 1989). "Mergeam la ţară şi aduceam de toate, pentru zacuscă, pentru murături, dar şi pentru mustul şi vinul pe care bărbată-miu îl făcea în balcon şi-l păstra în butoiul din subsolul blocului." Îmi aduc aminte. Câţi dintre noi - câţi dintre dumneavoastră? - nu făceam la fel? Şi fiindcă a deschis subiectul, o rog să îmi detalieze, să îmi spună cum a fost în septembrie 1989.
"Păi, ce să-ţi spun. Ne mai rămăseseră ceva neamuri la ţară, în Oltenia, aşa că toamna era mai mare dragul să mergem la un sfârşit de săptămână în sat şi... nu, nu să ne odihnim, dar să dăm o mână de ajutor la muncile agricole. Cu toate că, o spun cu mâna pe inimă, uneori parcă nu-mi venea să mă duc până la ai mei să culeg porumbul, după o săptămână în care fusesem la cules de păpuşoi cu întreg colectivul de oameni ai muncii din fabrică. La cules de porumb nu-mi plăcea. Dar să ajung sâmbătă după-amiază şi să prind sfârşitul culesului la vie era o adevărată bucurie. Că până să mă apuc serios de cules îmi umpleam burta cu strugurii atât de parfumaţi de te ameţeau cu mireasma lor dulceagă - aromă pe care aveam s-o simt mai apoi în nări şi la primul păhărel de must, cât încă nu căzuse bruma, dar mai ales iarna, când aveam să primesc de la ţară damigenuţa cu zaibăr pentru Crăciun şi Anul Nou. Ei, dar până la Sărbătorile de iarnă mai era ceva, aşa că în acel ultim sfârşit de septembrie comunist m-am dus, ca în toţi anii, să ajut la vie, bucurându-mă de razele blânde. Bărbaţii făceau glume, noi, femeile, cântam. Ne îndemnam unii pe alţii, ca să muncim cu mai mult avânt. Bărbată-miu i-a zis ta-tii: «Tată socrule, îţi aduci aminte când am venit prima dată la voi, primăvara, la prăşitul viei, şi mi s-a rupt sapa?». Taică-miu a râs. Era, aşa, o glumă între ei: «Da. Şi ţi-am adus una nouă. Că aveam vreo 10 sape nou-nouţe. Să nu cumva să n-ai cu ce prăşi şi să pleci supărat de la noi, că n-ai putut să munceşti.»"
Aflu din povestea ei că la sfârşitul trebii părinţii îi îmbiau pe toţi cu must dulce - "tescuiseră ei strugurii pe care apucaseră să-i culeagă în zilele de dinainte, fără noi" -, iar luni dimineaţă, devreme, fiecare dintre copii pleca spre Bucureşti ori spre Craiova cu portbagajul plin cu struguri, să îşi facă mustul lor, la bloc. "Aveam noi butoiul nostru cu zaibăr, la păstrare, în beciul părinţilor. Dar lui bărbată-miu îi plăcea să-şi facă «vinul lui». Cum nu-i ajungeau strugurii de la ţară, mai cumpăra un portbagaj de ceasla din piaţă. Avea un teasc mititel, pus pe balcon, o pâlnie şi nişte butoaie nici prea mari, nici prea mici, pe care le putea căra apoi singur până în boxa de la subsol." Îmi amintesc bine boxa vecinilor mei, din blocul unde locuiam atunci. Avea rafturi curate, cu hârtie albastră şi cu danteluţă la cadrul de sus, rafturi pe care se înşiruiau borcanele cu zacuşti, gemuri, dulceţuri, sticlele de lapte pline cu suc de roşii, borcanele mai mari, cu ghebe murate. Iar pe un postament de lemn erau cele trei butoaie cu vin ale soţului Ioanei. "Lui Marin nu-i plăcea vinul cu gust de boască. Nu, el alegea strugurii, bob cu bob, şi-i zdrobea având grijă să de-a deoparte sâmburii şi pieliţele. O parte din must îl punea la frigider, să putem să bem din el mai multe zile, dar restul îl turna în butoaie, având după aceea grijă de el, păzindu-l când fierbea, fiind atent când se limpezea. Când ne duceam la ţară, prin noiembrie, să luăm prima damigeană cu vin limpezit de la tata, luam cu noi, de la Bucureşti, o sticlă cu vin limpede, făcut de Marin. Gustau după aia pe rând, când din vinul unuia, când din vinul celuilalt, lăudându-se fiecare cu ce a făcut." Îmi amintesc şi eu gustul mustului făcut de vecinul Marin B. Şi, mai ales, îmi amintesc mirosul strugurelui zdrobit, care venea dinspre balconul lor, aşa, cam pe la sfârşitul lui septembrie. Deşi eram în mijlocul Bucureştiului, dacă închideam ochii mă simţeam şi eu pe undeva, printre viile Olteniei.
Ioana B. m-a scos însă din reverie cu o întrebare: "Ce zici, n-ai vrea să mergem la o mustărie, să vedem şi noi ce gust are mustul de anul ăsta. Luăm şi-o porţie de pastramă, o tochitură sau un bulz şi mai povestim de-ale noastre. Că acu', de când nu mai e bărbată-miu, cine să-mi mai facă mie must la bloc?!"
Citește pe Antena3.ro
