Radiografii culinare: Nostalgia câmpului cu cartofi

Unde sunt zilele de practică de altădată? Când ne trezeam de di­mineaţă, plini de entuziasm, ştiind că nu ne vom întâlni cu cărţile şi caietele din ghiozdane, ci cu cartofii şi cu întinderea de pământ?

În anul 1989 eram elevă în clasa a VII-a, în satul Havarna, judeţul Bo­to­şani. Nu eram un copil care să fie obligat să meargă să muncească pă­mântul, aşa că practica agricolă pentru mine a fost o ieşire fabuloasă din lumea cărţilor. Începutul şcolii era sinonim cu trei săptămâni de mers la câmp, unde culegeam sau sortam car­tofi. Nu am ratat nici o zi de practică şi pentru faptul că, fiind copil de profesori, trebuia să dau un exemplu bun celorlalţi şi să răspund mereu prezent.

Dar adevărul este că adoram în­tâl­nirile de pe terenul de sport, de la şapte dimineaţa, când domnul director, Iancu Buhaschi, făcea prezenţa tuturor claselor de gimnaziu. Nu puteai să lipseşti dacă nu aveai un motiv foarte întemeiat. Însoţiţi de doi-trei profesori, ne urcam într-o maşină ca un vagon, trasă de un tractor, pe care noi o numeam "caşcarabetă" (nu ştiu de unde vine cuvântul acesta, acum constat că nici nu există în dicţionar). Plecam cu mare veselie spre câmpul ce ne aştepta să-i cu­legem cartofii. Era nevoie de două-trei transporturi pentru a aduce toţi elevii şcolii la câmp. Acolo începeam munca după ce ajungeau toţi copiii, pentru a se putea face o repartizare corectă a loturilor. Totul se desfăşura într-o atmosferă de distracţie greu de po­vestit. Culegeam, dar aveam timp şi de glume, cântam şi ne amuzam de tot ce era în jurul nostru. Domnul profesor de fizică, Ion Stan, avea o tactică personală de a ne mobiliza în strân­gerea câtor mai mulţi cartofi. Făcea aşa-zise întreceri: care echipă aducea cele mai multe oboroace cu cartofi la remorcă era premiantă. Nu câştigam nimic, dar simplu fapt că ne auzeam numele – "Carmen şi Nadia sunt cele mai harnice!" – era un motiv de mân­drie pentru noi. Aşa că ne dădeam silinţa să adunăm cât mai mult, chiar dacă uneori mai trişam şi nu um­pleam complet "oboroaca", pe motiv că nu putem să o ridicăm plină.

Foarte aşteptate erau şi pauzele de ma­să. Ne strângeam în grupuri-gru­puleţe şi făceam un picnic de in­vi­diat. Acum aveam ocazia să gus­tăm din zacusca, plăcintele, prăjiturile şi din tot felul de salate de toamnă pe care le aduceau prietenii. Pentru fie­care dintre noi, mâncarea celuilalt era mai bună, aşa că nu mâncam niciodată din propriile bunătăţi. De multe ori, când mă întorceam acasă şi mama mea mă întreba dacă mi-a plă­cut prăjitura pe care mi-a dat-o la pachet, ridicam din umeri, pentru că nici măcar nu o gustasem. După ce terminam de mâncat mai aveam timp şi de câteva jocuri, apoi reluam culesul cu acelaşi spor.

Tot lotul cu cartofi a fost şi martorul primelor complimente pe care le-am primit din partea băieţilor. Acolo mi s-a spus că mâinile mele sunt făcute pentru a scrie compuneri, nu pentru a culege cartofi. Seara ne întorceam acasă în aceeaşi atmosferă euforică. Dacă reuşeam să punem în plasă şi câţiva cartofi, aveam sentimentul că a fost cu ade­vă­rat o zi reuşită. Îi dădeam ma­mei acasă să îi pună în cuptor şi, cu pu­ţin ulei, sare şi brânză, dacă aveam, pă­rea cea mai delicioasă mâncare. Cam tot pe atunci am pregătit şi pr­i­ma mea omletă cu cartofi, "culeasă" din volumul "Bucate alese de prin ţară culese", de Gaby Becsek.  La două ouă, e nevoie de 30 g de unt, 50 g de cartofi (adică… un cartof de mărime potri­vită), 20 ml lapte, sare şi piper. "Cartoful se curăţă de coajă, se spală şi se dă pe răzătoarea mare, se sărează, se stoarce de apă. Ouăle, laptele, sarea şi piperul se bat spumă, după care se încorporează cartofii. Compoziţia astfel obţinută se toarnă în untul încins, se coace circa zece minute, întor­cân­du-se pe ambele părţi. Se serveşte la micul dejun, cu ceai, sau la dejun, cu salată de andive sau cu salată verde, ca aperitiv. În acest caz se recomandă votcă, ţuică." Ultima recomandare e valabilă numai pentru oamenii mari… La vremea aceea am mâncat om­leta dis-de-dimineaţă,  după care m-am grăbit spre terenul de sport. Pământul aş­tepta să ne audă din nou hohotele de râs, dar şi să-l "salvăm" de cartofi!