Tortul de banane

Situaţie critică! Critică de tot! Aveam mare nevoie de banane! Mă pusese "ucigă-l toaca" să spun că ştiu cum se face tortul de banane şi mi-am aprins paie în cap.

Primi­sem, la un troc, un kilogram de pişcoturi. Proaspete şi minunat mirositoare, pişcoturile atrăgeau toate persoa­nele din casă, lucru ce mă în­grozea. Doream să fac ceva deosebit din ele şi îmi adusesem aminte, cu glas tare, cum se face tortul de pişcoturi cu cremă de banane. Atât mi-a trebuit! Toţi au intrat într-un fel de agitaţie ciudată, încât am fost nevoită să le promit că voi face ticălosul de tort. Da, promiţi, dar trebuie să te ţii de cuvânt! Şi cum cumpărătorului îi stă bine cu drumul lung şi ochii sfoară, m-am aşternut la cale.

Uite-aşa, am bântuit cam trei zile la rând, după-amiaza, că di­mineaţa mai şi munceam, şi n-am găsit nici ur­mă de banane. Ba o vânzătoare de la o cofetărie îmi zice răstit: "Fato! Acu' vrei banane? Unde-ai auzit că s-a băgat banane la vremea asta? Alea vin doar aproape de Crăciun! Bagă d'alea tari ca piatra şi verzi ca iarba. Tre' să le ţii două luni ca să se coa­că". Ce era să fac? Femeia avea drep­tate. I-am mulţumit şi am plecat spăşită.

A doua zi, la serviciu, una dintre colege îmi dă o idèe, şi anume să caut pe la un restaurant din centru. Ah! Când am auzit centru mi-am amintit imediat că aveam o fostă colegă de şcoală care era şefa unei mari cofetării de pe Calea Victoriei. Cum s-a terminat programul, am pus "cap-compas" Calea Victoriei şi până la Sala Palatului nu m-am mai oprit. M-am dus la colega mea, pe care a trebuit s-o aştept cam două ore, pentru că era plecată să facă aprovi­zio­nare cu îngheţată, pe care o procura direct de la fa­brică, sub stricta ei supra­veghere. Deh, cofetărie cu ştaif! Acolo ve­neau feţe simandicoase. Deci, în timpul ăsta mi-am făcut o idee de calitatea şi preţurile stofelor "Do­robanţul", de la un magazin care există şi astăzi, am cercetat puţin ca­litatea legumelor din Piaţa Amzei şi m-am holbat la mobilele, tablourile şi ceasurile puse în vânzare la un magazin de antichităţi, simţindu-mă ca acasă. M-am în­tors apoi la cofe­tărie şi m-am pus iar pe aşteptat, pentru că încă nu venise şefa şi telefonul celular încă nu era pe la noi prin cartier ca să aflu care e situaţia. Uneia dintre vânzătoare i se făcuse milă de mine şi m-a servit cu o îngheţată şi un suc la şefa în birou.

O dată cu noaptea, a venit şi şefa, cu maşina cu îngheţată. Surprinsă şi bucuroasă, m-a primit la sânul ei imens şi, în timp ce mă strivea, mă întrebă ce vreau. Biata de ea, era obişnuită ca toţi care o căutau că-i ceară ceva! Şi-am început, ca să-i domolesc avântul de iubire, să-i spun că una dintre subalterne mi-a oferit o îngheţată şi un suc, iar eu mă simţeam obligată să-i plătesc. Ea a sărit ca arsă, dându-mi drumul din braţe, şi nu a vrut să-mi primească banii. Mai ocolesc puţin subiectul şi, ca aşchia lui Bulă, o trosnesc direct în banane. Îi povestesc ce şi cum şi-i spun că trebuie să mă ajute, că numai la ea mi-e nădejdea etc.

Colega clipeşte des şi-mi zice mijind ochii şi bâţâind din cap: "Bă! După ce-ai făcut tu pentru mine, să nu te ajut eu acum? Şi, dacă vrei să faci ceva ca lumea, îţi dau şi nişte în­ghe­ţată să-i pui!", se în­toarse, luă telefonul şi cu un ton misterios spuse cuiva că are nevoie de două kilograme de banane, dar din cele bune şi să i le trimită acum pe un băiat. A pus receptorul în furcă şi s-a întors către mine. "Gata, vine acum şi ai banane. Bagă-le în ceva, să nu se vadă!" Am scos banii şi ea m-a împins pe scaun. "Nici să nu te gândeşti!", îmi mai zise. Până să deschid eu gura, pe uşă intră un picolo de la marele restaurant de alături, îi dădu un pachet şi-i zise: "A zis şefu' să vă dau astea! Vine el mai târziu p'aici!" şi dispăru.

Minunata mea colegă luă pa­chetul şi-l îndesă în sacoşa mea de pradă şi încercă să mai afle de la mine ce mai fac unele cunoştinţe comune. Eu i-am tăiat-o scurt şi i-am zis că o aştept sâmbătă, când o să fac şi tortul şi o să stăm de vorbă toată noaptea. Ea s-a uitat la mine ca la o aiurită şi mi-a zis: "Mă, eu n-am timp nici să mă ocup de fii-mea! Dacă n-ar fi mama, nu ştiu ce m-aş face! Aici nu ai timp liber decât după douăş'pe noaptea, până dimineaţa la şase! Trebuie să fiu prima şi să plec ultima! Ieri, pe la unş'pe jumătate noaptea, m-a sunat de la sector că azi-dimineaţă aveau nevoie să le facem cinci torturi de mascotă! Le-am ţinut pe fete până dimineaţa ca să le termi­năm! Tu crezi că pot să vin? Doar dacă vii tu pe aici putem sta de vorbă, dacă avem noroc!", îmi mai zise ca să mă uluiască. Eu eram convinsă că nu mai lucra, pentru că era şefă, dar ea lucra cot la cot cu celelalte cofetărese şi se ocupa şi de conducerea magazinului!

"Şi să-ţi spun. Tu cum faci tortul? Pui pişcoturile în lapte cu votcă sau coniac, ceva rom?" "Da", îi zic eu interzisă de întrebarea ei pros­tească. "Nu, că dai la copii! Mai bine pune-le în sirop de lămâie, da' fă-l mai acrişor, ca să fie răcoritor. Pe urmă pui bananele frecate cu frişca. Să-l laşi până a doua zi. Când îl tai pui şi îngheţată deasupra. E grozav!", îmi mai zise ea.

Pusă în încurcătură, mi-am luat sa­coşa şi i-am zis că trebuie să aran­jăm într-un fel, ca să ne ve­dem şi să putem vorbi, în timp ce mă îndreptam către uşă. Ea m-a condus, am ieşit în stradă şi, când am ajuns la colţul magazinului, o vânzătoare mă strigă de sperie un moş întârziat cu ochii în vitrina plină cu torturi şi fi­gu­rine din zahăr. "Doamnă, doam­nă, aţi uitat îngheţata!", şi alergă să-mi bage în sacoşă şi o cutie cu înghe­ţată.

Până sâmbătă, nici nu am ştiut ce fel de îngheţată era, pentru că n-am avut curaj să deschid cutia. Odată deschisă, s-ar fi evaporat ca aburul în gurile hrăpăreţe. Sâm­bătă, am făcut tortul! A fost delicios! Dar îngheţata, ceva de vis! A fost pentru prima dată când am mâncat îngheţată de mentă! Ade­vărată!