A răspândit lumină pentru cei din jur

Am privit în oglinda timpului şi am reme­morat trista zi de 13 martie a anului trecut, când, dis-de-dimineaţă, aveam să aflu că o persoană dragă inimii mele se stinsese. A trecut, iată, un an de când doamna Michaela Tonitza Iordache ne priveşte dintr-o stea...

Născută la 9 noiembrie 1942, la Bucureşti, într-o familie de boieri din Craiova, Michaela Tonitza a fost nepoata marelui pictor Nicolae Tonitza. A beneficiat de educaţie aleasă şi a fost primul bursier Herder din România, la recomandarea lui Tudor Arghezi. Michaela Tonitza şi-a început activitatea didactică în cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, în anul 1967. Se afla în vacanţă pe litoral, când, prin intermediul maestrului George Banu avea să-şi întâlnească sufletul-pereche: Ştefan Iordache.

A fost dragoste la prima vedere. La rându-i, Ştefan Iordache, însoţit de George Banu, a fost nerăbdător să o cunoască. Iată ce mărturisea marele actor în volumul „Regele scamator” al Ludmilei Pa­tlanjoglu: „Într-o zi, în băruleţul de la «Mo­dern» am văzut o fată care bea citronadă. Şi-l întreb pe George Banu, că era şi el pe acolo, cine e domnişoara? «Mihaela Tonitza» – zice. «Drăguţă fată», zic. «Vrei s-o cunoşti?», zice. «Da», zic. şi aşa am cunoscut-o pe Mihaela, care era pe atunci asistentă la Institutul de Teatru. Am stat de vorbă, a doua zi ne-am văzut iar, ne-am sărutat. Părea să se-nfiripe ceva serios.

Şi cum auzisem că Mihaela era nepoata marelui Tonitza (de el ştiam chiar şi eu câte ceva), şi cum Mihaela era şi cu mama ei acolo, m-am simţit dator să mă arăt drept om cultivat. Aşa că vorbeam tot timpul numai despre pictură. (...)” S-au căsătorit în 1970. S-au iubit nespus, iar Michaela a fost ca o făclie a vieţii lui Ştefan Iordache, asigurându-i echilibrul marelui actor. „Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Am iubit-o şi-o iubesc. Michaela a fost şansa vieţii mele (...) Din momentul în care Michaela a intrat în viaţa mea, am simţit că soarta e blândă şi îngăduitoare cu mine. Că drumul meu e limpede. Când am cunoscut-o eram un actor care dovedise ceva, dar care nu ajunsese încă la consacrare. Faptul că eu, fire nonconformistă şi exagerat de independentă, am avut alături un om înţelept, ponderat, hotărât şi cu tact mi-a dat echilibru. Fără să o am alături, toate ar fi fost altfel”, se destăinuia maestrul în volumul „Regele scamator”.

Michaela Tonitza a devenit un fel de înger păzitor al lui Ştefan Iordache. Înainte de căsătorie i se spunea „nepoata lui Tonitza”. După aceea a devenit „nevasta lui Ştefan Iordache”. „Sigur că mă mândresc, dar sunt şi eu ceva pe lumea asta! N-aş vrea să se creadă că îl acuz pe Ştefan că m-a subjugat. Nu, dimpotrivă. Mi-am dat seama că, dintre noi doi, el este mai valoros. Ştiu că sunt un om energic, cu rezultate şi că puteam să mă ocup mai mult de mine. Dar mi s-a părut că e mai important ca el să aibă un cămin unde să se simtă ocrotit, ca să-şi poată face meseria în linişte”, îi mărturisea, la rându-i, Michaela Tonitza Iordache, Ludmilei Patlanjoglu.

Profesoară-model
Dar, dincolo de a fi soţia unui mare actor, Michaela Tonitza Iordache a fost o intelectuală de şcoală înaltă, o perfectă cunoscătoare a tea­trului şi o profesoară-model. După 1978 a lu­crat ca director artistic şi secretar literar la Tea­trul Mic şi la Teatrul „Ion Creangă”, apoi, între 1986 şi 1999, a fost director al Teatrului Ţăn­dă­rică din Bucureşti. I-a apropiat pe cei mici de tea­trul de păpuşi, fiind cea care a venit cu ideea adu­cerii copiilor la teatru  cu autocarele. În­ce­pând din 1999 s-a dedicat exclusiv profesiei de formator al viitorilor teatrologi, devenind şeful Catedrei de Teatrologie din cadrul Facultăţii de Teatru a UNATC „I.L. Caragiale” din Bucureşti.

N-a fost un om dur, însă a fost o profesoară res­pectată, dinaintea căreia unui student îi ve­nea să intre în pământ de ruşine dacă nu ştia să răspundă la o întrebare. Poate că marele regret pe care l-a avut întreaga viaţă, ca şi maestrul Ştefan Iordache, acela că n-a avut copii, a apro­piat-o foarte mult de studenţii săi, ajutându-i să-şi contureze destinul, moti­vându-i, prin de­dicaţie şi puterea exemplului, ca un adevărat părinte. A condus doctoratele de specialitate cu exigenţă şi bună prietenie cu tinerii care au aspirat la titlul de doctor în domeniul teatral.

Michaela Tonitza Iordache a fost de asemenea vicepreşedinte al Filialei române a Uniunii Internaţionale a Marionetiştilor – UNIMA şi membru al Secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – AICT.

Atât în viaţa personală, cât şi în carieră, Mi­chaela Tonitza Iordache a răspândit lumină pentru cei din jur. S-a bucurat de fiecare dată pentru succesul celor pe care i-a format prin ha­rul său pedagogic. Dispariţia din lume a omului drag i-a adus o tristeţe profundă. Dorul de Şte­fan a măcinat-o zi de zi, încât, la un an şi ju­mătate de la dispariţia sufletului-pereche, la 13 martie anul trecut, Michaela Tonitza i s-a ală­turat în ceruri.
Dumnezeu s-o aşeze în loc lu­m­inos!

Activitatea literară
Michaela Tonitza Iordache a desfăşurat o bogată activitate literară, remarcându-se prin dramatizarea unor importante lucrări precum: „Maestrul şi Margareta”, după Mihail Bulgakov, „Evreul Süss”, după Leon Feuchwanger, „Patul lui Procust”, după Camil Petrescu, „Adunarea Păsărilor”, după Farrin Udin Attar, „Clipa”, după Dinu Săraru, „Un om de afaceri”, după Shalom Alehem, „Lolita”, după Vladimir Nabokov, „Oblomov”, după I.A. Goncearov. A publicat numeroase studii în volume colective şi în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate. A publicat de asemenea volumele: „Despre joc” (1980) şi „Eliza Petrăchescu” (1981). Este coautor al lucrării „Arta teatrului”, alături de  George Banu, volum ce cuprinde o prezentare a evoluţiei esteticii teatrale de la începuturi şi prefaţează o antologie de texte teoretice privind arta teatrului.