Adio, Michael Jackson, 3 - sau ce fel de destine contin "megastardom"

CORESPONDENTA SPECIALĂ DE LA LOS ANGELES Berry Gordy (fondatorul imperiului Motown, omul, zic multi, care i-a creat cariera lui Michael Jackson; catre fiica sa, care tocmai a intrat pe usa): De ce intri fara sa bati? N-am zis ca vreau sa fiu singur cu Michael?

Fiica lui Berry Gordon (trecuta de douzeci de ani) se aseaza pe un scaun, se uita tacuta si morocanoasa la Michael Jackson, apoi la tatal ei): Daddy, da-mi cincizeci de mii de dolari.

Berry Gordy (sarind de pe scaun): Alti cincizeci? Cand i-ai prapadit pe ailalti cincizeci?

Fiica lui Berry Gordon: Daddy, ce importanta are? Sunt leftera.

Michael Jackson (agasat): Berry, ai zis ca azi ne ocupam de cariera mea. Nu de banii de buzunar ai fetei. Da-i cincizeci de mii, avem lucruri mai importante de discutat.

Berry Gordy - ofteaza... si se cauta de carnetul de cecuri.


Scena i-a fost relatata lui Petru Popescu de catre consultantul financiar al lui Berry Gordon, cu care Popescu e vecin in mahalaua Beverly Hills. Din aceasta anecdota, se desprinde... tocmai ceea ce voi toti, iubitii mei cititori, si de altfel si eu, gandim subliminal cand ne gandim la persoanele din specia umana megastar: Fac bani cu galeata, cu dulapul, cu camionul. Isi ineaca familiile in bani. Pot cumpara tot... sau aproape tot... afara de fericire (aahhh, ce bine ca fericirea ii ramane saracului!). Sunt total rupti de realitate (aaahhh, ce bine, ce echitabil, ca si realitatea ii ramane saracului!).

Persoanele megastar se uita la omul de rand ca si cum ar vedea prin el. Si... acest destin de exces e oare un pacat, pentru care vor trebui sa plateasca? (Nota autorului: Baremi daca esti sarac, nu te vaneaza presa daca ai cancer, daca esti deviant sexual, daca-ti schimbi culoarea pielii, ori daca era sa-ti scapi in strada pruncul de la balconul camerei de hotel. Baremi daca esti sarac, ai liniste!)

L-am intalnit in persoana pe Michael Jackson, la Hollywood. Eram invitat la un party de vreo doua sute de persoane, la studioul Fox. Michael a intrat catre sfarsit, imbracat intr-una din tunicile lui de husari, si inconjurat de bodyguarzi. Fata de cel de pe scena, dansatorul a carui fluiditate de miscare era fenomenala, MJ se misca in seara de la Fox cu frica sa nu se loveasca de obstacole ascunse.

Purta o palarie fedora coborata pe frunte, lasand libere cateva cosite de par parca date cu cerneala neagra. Nasul sculptat si resculptat, i l-am vazut sub borul palariei, avea un varf atat de neverosimil, arata aproape ca un nas de lepros. Pe sub borul palariei, ochii cautau sa nu faca contact cu nimeni, dar, fireste, tot timpul se izbeau de ochii vulgului.

Nu tin minte cine ne-a facut cunostinta. Am dat mana, am motait amandoi din cap, si ne-am uitat unul la altul vreo trei secunde poate. Am vazut in acei ochi un adult stanjenit de faptul ca era in public, si incercand sa se achite de obligatie, cand de fapt vroia sa fie in vacanta, ori pe scena, cantand si dansand.

Pe scena, omul indraznet, liber in miscari, ingenios in stilul personal de dans, care a transformat MTV, music television, in DTV, dance television, remodeland simultan si cultura pop, si economia de entertaiment, era, in mod clar la largul lui, vesel, pasionat si fericit.

Chiar si acum cateva saptamani, cand dupa repetitii il dureau crunt incheieturile de quinquagenar, Michael se regasise. Exuda scop si finalitate, si creativitate regasita, si implinire personala. Cand l-am cunoscut la studioul Fox si m-am uitat cat am putut mai adanc in prapastia privirii lui, am avut o senzatie greu de descris. Sigur, am ghicit ca era timid ca persoana, si de atata notorietate era anxios: orice multime putea sa contina un atac impotriva lui. Nu cu oua stricate (suntem in America, please!), ci cu gloante. Moartea prin impuscare a lui John Lennon a creat o fobie tipica a starului.

Uitandu-ma in ochii lui Jackson, parca i-am descifrat gandul. Undeva, nestiut, cineva imi va da intr-o zi omagiul final al celebritatii: sa ma ucida. Dar am vazut si altceva. Am vazut urcusul serpentin si lung de la copilul minune de cinci ani la adolescentul de 15, la tanarul briliant de 25, la maturul adorat de 35, la insinguratul controversat si hulit de 45 -- cred ca atat avea cand l-am intalnit, si schimbarea culorii, datoriile, scandalurile pedofile, si declaratiile ticnite il transformasera din cel pe care adoram sa-l ovationam, in cel pe care adoram sa-l plangem ori sa-l dispretuim.

Era in privirea lui o carare de padure lunga-lunga, plina de coturi si de poticneli, de pietre aruncate in drum, de copaci prabusiti, de impiedicari si ingenuncheri. Viata unui star. De ce el, megastar, si nu un altul? Am explicatia mea. Si apropo, stiu cate ceva despre indivizii megastar, am intalnit destui din ei. Elton John, Samuel L. Jackson, Heath Ledger, Paul McCartney, si altii. Pasii lor s-au intretaiat cu ai mei.




Era talentat MJ, fara indoiala. Era inovator (dansul fara gravitatie, plimbarea pe luna! - n-o tineti minte?). Era obsedat de cariera, isi intelegea publicul, si avusese noroc cu carul. Norocul la un megastar e o interesanta combinatie de a fi bun artist, si individ reprezentativ pentru o generatie, o natiune, o lume chiar. Si in acelasi timp de a frustra ori chiar a enerva si jigni publicul.... un pic. Nu excesiv, ci exact cat trebuie. Si acest exact e o dozare pe care nu o face individul, ci destinul.

Destinul a voit ca, atunci cand a inceput Michael Jackson, America sa fi fost mult mai putin dispusa sa adore africani, si africanii adorati erau deja tipificati: jucători de baschet, cantareti de jazz cativa actori. Stilul de muzica neagra rap, cu cantareti imbracati ca in ghetou, cu cuplete obscene, cu furie ucigasa data pe fata catre "puterea alba," era acceptat cu rezerve, mai mult printre teribilistii de culoare.

Pe de alta parte, un baietel fragil, apoi un adolescent cu par afro, subtirel si neagresiv, era ca o usurare fata de cliseul negrului razbunator, agramat, si drogat. MJ nu era ostil pe teme rasiale, nu era ostil deloc, niciodata: MJ era copilaros, si usor. MJ era diafan. MJ era aerian... MJ era negru, dar apartinea si negrilor si albilor. O chimie similara a acceptarii de public a avut si Oprah (teoria destinului unic al lui Oprah, ca si al lui MJ, e a mea, Petru Popescu).

Oprah a aparut ca o negresa tanara si desteapta luptandu-se din greu si in mod public sa nu fie obeza. Femeile albe au reactionat cu simpatie, curiozitate, si... recunoscandu-se in Oprah. Femeile albe, prin numarul publicului si prin forta portofelului, au transformat-o pe Oprah intr-un megastar, pentru ca Oprah, nefiind nici alba si nici silfida sexuala, nu starnea gelozia intima a nimanui, nici alb nici negru.

A propos, elementul de rasa si de simpatie de rasa e important in crearea unui mega-public, in America. America e la ora adaptarii la cetatenii ei de culoare, ca si la noii-veniti exotici. Un scriitor alb, de pilda eu, nu trezeste simpatie ori curiozitate ca alb. Dar am si eu un element de exoticism personal care ma face simpatic la Americani.

Sunt Roman. Nascut si crescut, get-beget, neaos din Romania, functionez ca autor, deci operand cu magia cuvintelor, in engleza. Am iesit de pe rol, cum se zice. Americii ii place sa te vada iesind de pe rol, asta face parte din American Dream. Michael Jackson a iesit de pe rol, cum se zice, si si-a creat un rol nou gigantic. Copilul MJ, dansand si cantand frenetic, a creat subliminal comparatia cu copiii de culoare de pe cine stie ce meridian fara noroc, dansand langa o cutie de plastic in care arunca turistii banuti.

Cum sa nu-i dam toata simpatia si toata inima? Michael era pe deasupra si fragil si visator, Michael era candid, pana si daca se freca pe genitale in public si pe scena, isi pastra cumva o nevinovatie stranie. Da, era asexuat, tot ce se poate. Da, nu prea cunostea distinctia dintre discretie si exhibitionism, dar care om nascut pentru scena nu e exhibitionist? Aplanand controversa de moravuri cu modestia personala si cu legenda copilariei strivite, ambele bine plasate in media, cu tunicile de husari si palariile ascunzandu-i fata iar si iar transformata chirurgical, cu pielea data la laser, cu... ma rog, nu-i destul? - dar avand talent, talenl, talent! - de lipsa de talent nu te iarta nimeni, stiu din experienta - ajungem in fine la conditia de megastar!

Michael Jackson, imi pare rau ca te-ai dus. Ai fost si esti unic.

Vineri va avea loc un pelerinaj de omagiu final, de la Los Angeles, la ranchul Neverland. Fiindca distanta e de 125 de mile, va fi un pelerinaj cu masina, fireste - cat de in stilul Californiei si al Americii! Am sa incerc sa particip. Daca soselele sunt prea intesate, am sa incerc sa descriu la televiziunea romana atmosfera petrecerii in vesnicie a lui Michael Jackson.

Dragi fani romani, tineri ori tineri in suflet, il vom omagia impreuna pe Michael Jackson.

Pe curand, din California, Petru Popescu