Azilurile: gropi de gunoi pentru oamenii daţi uitării

Reforma încă întârzie în spitalele şi centrele pentru adulţi cu boli mentale din Bulgaria, România şi Serbia. Neglijenţa cronică, condiţiile mizere, constrângerea fizică şi dozele mari de calmante sunt la ordinea zilei.

Un urlet venit din toţi rărunchii se aude în ceea ce pare un colţ părăsit al unei curţi. Cu cât te apropii mai mult, cu atât ţipetele sunt mai puternice. Urletul este al unei femei desculţe, slabă şi zdrenţăroasă. O alta, care nu poate să meargă, se rostogoleşte pe jos acoperită de muşte. Sute de muşte. În mâinile murdare ţine strâns două bucăţi de pâine. Lângă ele, o fată îşi înmoaie pâinea uscată în băltoaca din faţa toaletelor din curte. Apoi o mănâncă. Nimeni n-o bagă în seamă.

Este ora prânzului în Goren Chiflik, un centru din estul Bulgariei. Aici trăiesc 90 de femei cu boli mentale. A fost recent renovat, dar locul ororilor, cocioabele pentru "cei mai bolnavi" dintre bolnavi, a rămas la fel. Este bine ascuns, atât de bine ascuns încât şeful direcţiei regionale pentru protecţie socială spune că nu a văzut niciodată acest loc, în ciuda numeroaselor vizite pe care le-a întreprins la acest centru. Cele 30 de femei din acest loc nu au voie să mănânce la un loc cu celelalte. În schimb, li se dă de mâncare prin gardul care este de obicei închis ca la o cuşcă.


REFORME LENTE
Această anchetă realizată sub acoperire în centrele pentru adulţi cu boli mentale din Bulgaria, România şi Serbia dovedeşte încălcarea drepturilor omului, tratamentul inuman şi degradant, precum şi neglijenţa îngrozitoare de care aceste persoane au parte. Demonstrează faptul că reforma în acest domeniu rămâne incompletă şi înceată, cei mai vulnerabili fiind de regulă la coada priorităţilor. Bulgaria şi România, ambele membre ale Uniunii Europene din 2007, dar şi Serbia, care caută să obţină acelaşi statut, au un trecut sinistru când vine vorba de persoanele instituţionalizate. Această anchetă relevă faptul că aceste ţări nu reuşesc încă să atingă standardele internaţionale.

Politicile neadecvate au ca rezultat subfinanţarea şi imposibilitatea de a recruta personal calificat şi motivat. Bolnavii sunt mai degrabă ţinuţi sub control decât trataţi. Mulţi sunt distruşi în mod gradual prin expunerea constantă la o medicaţie nocivă şi administrată în doze mari. Oamenii nu se dau jos din pat ani de zile. Copiii sunt ţinuţi legaţi cea mai mare parte a timpului. Comisia Europeană a declarat că ar putea să suspende plăţile efectuate prin Fondul Social European din cauza neregulilor majore din azilurile din bulgăreşti şi româneşti. În ceea ce priveşte Serbia, multe voci importante subliniază că Uniunea Europeană trebuie să fie mai atentă cu ţările candidate în ceea ce priveşte drepturile omului. Cu toate acestea, în practică, Bruxelles-ul a închis ochii ani de zile la astfel de abuzuri.


IMOBILIZAŢI CU MEDICAMENTE
În azilul pentru adulţi cu boli mentale din Radoveţ am dat peste 76 de bărbaţi mai tot timpul letargici. Prea multe mâini tremurânde, prea multe chipuri împietrite şi prea multe mişcări greoaie. Radoveţ este un sătuc din sud-estul Bulgariei şi, ca majoritatea azilurilor de acest fel, este cât se poate de izolat. Să atragi personal calificat aici este practic imposibil. Oficial, am ajuns la Radoveţ ca cercetător pentru Comitetul Helsinki din Bulgaria, ONG-ul pentru apărarea drepturilor omului cu cea mai mare influenţă din ţară. Aceasta a fost metoda de a culege mai multe informaţii pentru această anchetă, pentru că ziariştii nu sunt bine văzuţi în aceste instituţii. Aproape toţi bolnavii de aici sunt diagnosticaţi cu schizofrenie, dar Radoveţ nu are un psihiatru permanent. Directorul centrului, Krayo Kraev, a precizat că doar un singur specialist lucrează pe o rază de 50 de km şi efectuează vizite numai o dată pe lună.

Una dintre consecinţele acestei neglijenţe este că toţi pacienţii de la Radoveţ urmează acelaşi tratament zilnic cu haloperidol, după cum reiese din orice fişă medicală. Uneori ani la rând. Directorul confirmă acest lucru. "Tuturor rezidenţilor li s-a prescris haloperidol de către psihiatru", spune el. Şi nu crede că ar fi ceva în neregulă cu asta. Experţii medicali susţin că haloperidolul, un vechi medicament antipsihotic, are efecte secundare foarte puternice: dischinezie tardivă - mişcări involuntare ale muşchilor feţei, mâinilor şi picioarelor; acatizie - care se manifestă prin mişcări oscilante repetate; letargie şi stare de somnolenţă. Fişele arată că dozele sunt mari, iar medicamentele sunt administrate fără consimţământ. Aceasta înseamnă bolnavi liniştiţi şi personal netulburat.

În timpul vizitei pe care am făcut-o, pacienţii fie dormeau, fie stăteau degeaba în curte. Hristo, unul dintre ei, are 32 de ani şi a fost campion de şah. Îşi descrie programul zilnic: "Mă trezesc, iau micul dejun, îmi iau pastilele, dar astea îmi sug toată energia şi adorm. Mă trezesc, iau prânzul, din fericire nu ni se mai dau pastile la prânz, astfel că pot să joc şah; vine cina, îmi iau pastilele, sunt epuizat, mă duc la culcare". Cum acest tratament se aplică pentru toţi bolnavii, devine clar de ce vechea unitate de izolare, o cămăruţă sub o scară, nu a mai fost folosită. Imobilizarea pe bază de droguri a devenit un înlocuitor pentru imobilizarea fizică.

Pus faţă în faţă cu terapia, directorul de la Radoveţ spune că o să cerceteze problema. În aceste locuri, personalul administrează de facto medicamentaţia. De vreme ce psihiatrul nu este aici ca să monitorizeze situaţia, personalul îl informează cu privire la cine mai «are nevoie» de sedare", adaugă Kunev. Personalul din aceste aziluri este, din principiu, necalificat şi insuficient. Astfel, există o tentaţie să transforme tratamentul medical într-o metodă de control al comportamentului. Guvernul bulgar a precizat că poziţia izolată a atâtor astfel de centre este un factor-cheie care stă la baza lipsei de personal calificat. Spune şi că este hotărât să rezolve această problemă.

Pacienţii de la Radoveţ nu sunt singurii imobilizaţi cu doze mari de tranchilizante. Acelaşi lucru se întâmplă şi la Oborişte, un centru pentru adulţi unde o treime din cei 98 de bolnavi suferă de boli mentale. O simplă privire în fişele medicale de aici dezvăluie, de asemenea, folosirea pe scară mare a haloperidolului. Profesorul Toma Tomov, psihiatru, spune că doze puternice de 9 mg pe zi ani la rând ar trebui administrate numai pe perioade scurte şi numai în situaţii grave. La faţa locului, Tomov l-a întrebat pe psihiatrul, care lucrează cu jumătate de normă, de la Oborişte de ce li se administrează doze atât de mari bolnavilor. "Noaptea, avem doar un paznic şi o asistentă. Este înfricoşător", a fost răspunsul. Directorul centrului, Ilcho Goranov, îşi apără modul de administrare a medicamentelor aducând ca argument faptul că "acestea sunt date de către un specialist". Nu intenţionează să schimbe dozele.
CEI ÎN MARE NEVOIE PRIMESC CEL MAI PUŢIN
"Am identificat ceea ce considerăm a fi tortură: copii legaţi de paturi, un bărbat care a stat imobilizat la pat unsprezece ani", spune Eric Rosenthal, director executiv al organizaţiei Mental Disability Rights International, MDRI. "Întrebarea este: s-a pus capăt acestor abuzuri?", mai adaugă el. Răspunsul este nu. În 2007, MDRI, care promovează drepturile omului în acest domeniu, a publicat un raport devastator despre Serbia. S-a subliniat obişnuinţa de a folosi constrângerile fizice şi tratamentul degradant care există în centrele sârbeşti. Autorităţile sârbe au respins iritate acuzaţiile şi încă se află într-o stare de negare. Am cerut ministrului sârb de resort să comenteze situaţia actuală din aceste centre. Mi-a transmis doar un răspuns formal cu privire la raportul MDRI din 2007.

Când am vizitat Kilina, un centru din sud-estul Serbiei, care găzduieşte 500 de adulţi şi copii cu dizabilităţi intelectuale şi de dezvoltare, am constatat unele semne de îmbunătăţire. A fost înălţată o nouă clădire atractivă pentru "fiinţele întreţinute". Există şi un nou teren de sport şi camere de zi unde copiii cu boli mai puţin grave pot să deseneze şi să se joace. Dar, ca în atât de multe aziluri de acest fel din regiune, funcţionează şi la Kulina două universuri paralele. În pavilionul de două etaje destinat bolnavilor imobilizaţi nu există niciun lift. La etaj, am găsit oameni legaţi strâns în camere întunecate. Nu sunt niciodată scoşi la aer. Fiecare cameră arată şi transmite acelaşi sentiment ca următoarea. Linişte mormântală. Copiii "cu dizabilităţi grave" îşi petrec timpul nemişcaţi în paturi - uneori imobilizaţi fizic - sau legaţi de scaune în camere de zi goale. Unii se leagănă în faţă şi în spate pe jos din cauza lipsei de atenţie a personalului. Am văzut mulţi asemenea copii uitaţi. Sunt îngrozitor de slabi, cu braţele şi picioarele atrofiate din cauza lipsei de mişcare. Adolescenţii ţintuiţi la pat nu par mai mari de patru ani.

În majoritatea azilurilor din Bulgaria, Serbia şi România, o problemă o constituie faptul că cei care au nevoie cel mai mult de ajutor primesc cel mai puţin. Nu este vorba numai de o lipsă de resurse financiare şi umane, ci şi de o îngrijire medicală corespunzătoare. Există o lipsă de înţelegere. Ca rezultat, bolnavii aflaţi în starea cea mai gravă suferă cel mai mult. În toate azilurile vizitate, reforma este abia la început. Multe au unele clădiri renovate, dar unele "facilităţi de tranziţie" sunt doar pentru o mână de bolnavi. Îmbunătăţirea standardelor generale de îngrijire, furnizarea de terapii altele decât cele cu medicamente şi de programe care să-i pregătească pe bolnavi de revenirea în viaţa socială par foarte departe.

Churug, un centru din Serbia care găzduieşte 206 pacienţi cu boli mentale, este un alt exemplu de reformă care îi lasă pe cei mai vulnerabili la urmă. Churug dispune de trei pavilioane, din care două au fost renovate. Al treilea, care găzduieşte "cazurile cele mai grave", nu a fost renovat. Este o clădire veche a armatei cu încăperi murdare, prăfuite şi urât mirositoare. Directorul spune că bolnavii nu primesc aici nici un fel de tratament în afară de medicamente. Activităţile din camerele de zi sunt rezervate bolnavilor "mai puţin grav". În centrul pentru femei cu boli mentale din Svilengrad, Bulgaria, este aceeaşi poveste. O aripă nouă, primitoare, de tranziţie, se află alături de un pavilion pentru imobilizaţi. Aici, te izbeşte duhoarea - mirosul urât al podelelor şi saltelelor îmbibate de urină şi fecale. Femeile sunt înghesuite în încăperi goale. O femeie plânge înfundat. Stă în propriile excremente.

Goren Chiflik, azilul bulgar amintit la începutul acestui articol, oferă poate cel mai şocant caz de universuri paralele. Mica aripă nouă, principala clădire, un pavilion nou gol şi grajdurile oribile în care 30 de femei sunt închise se află în aceeaşi curte. Directorul Stanislav Enchev nu are de gând să le mute pe aceste femei din aceste vechi grajduri în pavilionul cel nou, pentru că se teme că acestea "vor strica totul". El spune că autorităţile ar trebui să aloce fonduri pentru construcţia unui alt pavilion. Borislav Natov, primarul local, spune însă că astfel de fonduri nu vor fi alocate de primărie: "Nu dispunem de bani pentru a asigura condiţii normale de trai pentru aceşti bolnavi". Pe de altă parte, Maria Chankova, şefa direcţiei regionale de ajutor social, promite "măsuri urgente". Aceasta a întreprins mai multe vizite la Goren Chiflik, dar spune că nu le-a văzut niciodată pe femeile din vechile grajduri.


LA ARAD, CA ÎN BULGARIA ŞI SERBIA
Am găsit-o pe Liliana acoperită de muşte. Este aici din 1999. Paralizată, stă ghemuită ca o lăcustă, cu pielea de pe picioare galben-vânătă. La cei 62 de ani ai săi, este subnutrită, cu corpul şocant de slab. "Se dau vreodată jos din pat? Le scoateţi afară?", întreb. Îngrijitoarea îmi zâmbeşte cu tristeţe: "De obicei sunt singură aici cu 30 de femei. Nu e timp". Un alt loc în care serviciile de îngrijire sunt oferite doar pentru unii este spitalul de psihiatrie Mocrea, din vestul României. 70 dintre cei 160 de pacienţi sunt bolnavi cronici. Instituţia a fost renovată de curând, dar aproximativ jumătate din pacienţi sunt efectiv prizonieri în camerele lor, permiţându-li-se să iasă doar sub supraveghere 30 de minute la prânz şi 40 de minute pentru plimbare. Psihiatrul rezident explică că unii "ar putea fugi", iar alţii sunt "foarte agresivi".

Într-o altă instituţie românească, la Gura Văii, nu există nici măcar apă curentă. 56 de pacienţi se spală o dată pe săptămână. În ciuda numeroaselor promisiuni, ministerul român al Sănătăţii nu a dat curs niciodată lungii serii de rapoarte privind condiţiile de la Mocrea şi Gura Văii. La Gura Văii, lipsa asistenţei este totală. Cele două camere de zi sunt încuiate şi stau nefolosite. "Mai există şi altceva aici în afară de medicaţie?", întreb. "Păi, muzica de afară", răspunde directorul, referindu-se la zgomotul asurzitor de la un radio care urlă în curte. La fel de şocantă este şi declaraţia directorului că cei mai mulţi dintre pacienţii din salonul de bolnavi psihic cronici nu sunt bolnavi mental, ci suferă de dizabilităţi intelectuale, demenţă sau sunt pur şi simplu oameni fără adăpost. În curte, aceştia se leagănă înainte şi înapoi sau privesc în gol. În tot acest timp, până am plecat, muzica nu s-a oprit o clipă.


A SCĂPA NEPEDEPSIT DUPĂ CRIMĂ?
"Comisia Europeană cunoaşte problemele actuale din azilurile din Bulgaria şi România. Există întotdeauna posibilitatea ca plăţile în baza Fondului Social European să fie sistate în anumite cazuri", se arată într-un răspuns al Comisiei Europene la solicitarea pe care am făcut-o. Cu toate că mulţi experţi cred că Uniunea Europeană ar trebui să ceară referinţe mai bune în ceea ce priveşte drepturile omului de la ţările candidate, Comisia a refuzat să comenteze această situaţie. "Bulgaria şi România au scăpat nepedepsite, la propriu, după o crimă. Bolnavii au fost şi încă mai sunt adesea supuşi la cele mai groteşti abuzuri şi neglijenţe", spune Oliver Lewis, din cadrul organizaţiei internaţionale pentru drepturile persoanelor cu boli mentale Mental Disability Advocacy Center.

Laura Parker, care a lucrat ca consilier pe politici sociale a Comisiei Europene la Sofia înainte de aderarea la Uniunea Europeană, a precizat că deciziile privind extinderea Uniunii Europene au fost în primul rând de ordin politic, iar drepturile omului pur şi simplu nu sunt o prioritate a Uniunii Europene. Ea şi colegii săi "au încercat să reflecte realitatea... dar până ce oficiali ai Comisiei Europene şi-au redactat rapoartele periodice finale, situaţia nu a mai fost corect reflectată".

Departe de ochii Bruxelles-ului şi de raţiunea guvernelor naţionale, azilurile care-i găzduiesc pe cei mai vulnerabili cetăţeni din Bulgaria, România şi Serbia nu sunt cu nimic mai bune decât nişte gropi de gunoi pentru oamenii uitaţi de lume. Cimitirul din Radoveţ constituie o metaforă pentru această situaţie de neglijenţă. Timp de aproape jumătate de secol, azilul a avut terenul în proprietate şi zeci de foşti bolnavi zac sub acest câmp năpădit de buruieni. Cu toate acestea, nu sunt decât câteva pietre de mormânt. Anonimitatea în moarte este un sfârşit logic pentru o viaţă trăită fără drepturi sau identitate.


DEZINSTITUŢIONALIZARE
Experţii au cerut de ani întregi "dezinstituţionalizarea". Aceasta implică dezvoltarea unei reţele de servicii la nivelul comunităţii, precum centre de îngrijire de zi şi adăposturi sociale pentru a preveni instituţionalizarea bolnavilor sau pentru asistenţă când aceştia părăsesc azilurile. Totuşi, potrivit Iniţiativei pentru Sănătate Mentală a Open Society, "niciunul dintre noile state membre ale Uniunii Europene nu are planuri concrete sau mecanisme de finanţare pentru dezvoltarea de reţele alternative la nivelul comunităţilor". De exemplu, potrivit ministrului bulgar de resort zece persoane au fost scoase din aziluri şi plasate în adăposturi sociale în 2009. Cu toate astea, 1.300 se află pe lista de aşteptare pentru admiterea în azilurile Comitetul Helsinki din Bulgaria numeşte acest tip de politică "o imitaţie de dezinstituţionalizare".


BOLNAVI ÎN CENTRE ÎNGRIJIRE
3.700 în centre din Bulgaria pentru adulţi cu dizabilităţi intelectuale şi boli mentale.
5.700 în centre aflate în administrarea ministerului pentru afaceri sociale din Serbia.
4.800 în saloane pentru afecţiuni cronice din spitale de boli mentale din România.

Acest articol a fost realizat în cadrul programului Bursa pentru Excelenţă în Jurnalism, o iniţiativă a Robert Bosch Stiftung şi a Fundaţiei ERSTE, în cooperare cu Reţeaua Balcanică de Investigaţii Media, BIRN.