Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În urmă cu câţiva ani, când dosarele Revoluţiei fuseseră trimise într-un con de umbră şi părerau să nu mai intereseze pe nimeni, sub motiv că se referă la nişte evenimente vechi, "din secolul trecut", Jurnalul Naţional a declanşat o campanie de presă care, în doar câţiva ani, a readus în atenţia publicului, dar şi a justiţiei, dramele cumplitelor zile şi nopţi din decembrie 1989.
În urma acestei campanii susţinute, anchetatorii au dispus redeschiderea dosarelor privitoare la împrejurările în care a murit generalul Vasile Milea, ultimul ministru comunist al Apărării Naţionale, dar şi al altor dosare penale care, până atunci, se târâseră prin labirintul neputincioasei justiţii post-decembriste. Dar şi imensul dosar nr. 97/P/1990 care, timp de peste 15 ani, ţinuse ferecate între coperţile celor peste 100 de volume ale sale aspecte necunoscute ale Revoluţiei din Bucureşti. Apoi, timp de câţiva ani la rând, i-am descoperit pe eroii Revoluţiei din toată ţară, cărora le-am relatat în paginile ziarului nostru dramele prin care au trecut, fiecare dintre ei, în ultimele zile ale anului 1989. Zile şi nopţi dramatice care au coincis cu sfârşitul regimului comunist. Printre aceştia, s-au numărat şi revoluţionarii clujeni cărora li s-a făcut dreptate la CEDO.
Decizia pronunţată de înalta instanţă europeană critică autorităţile româneşti pentru că au fost ineficiente în investigarea reprimării violente a demonstraţiilor anticomuniste de la Cluj, din decembrie 1989, investigaţii concretizate în anchete penale care s-au lungit în mod nejustificat mai mult de 12 ani. Ineficienţă care va costa statul, şi implicit pe noi toţi, 52.000 de euro, daune materiale şi morale acordate celor nouă clujeni care s-au adresat CEDO. Cei nouă sunt revoluţionarii Dorel Lăpuşan, Mircea Ioan Niţu, Nicolae Nemeti-Cristea, Dragomir Dumitru Inclezan, Leontin Lung, Cornel Matiş, Liviu-Ioan Borţig, Dorel Lupşa şi Delia-Liana Matiş, născuţi în 1964, 1968, 1941, 1956, 1967, 1966, 1937, 1957 şi, respectiv, 1960. Toţi s-au adresat CEDO pentru a primi compensaţii în urma violenţelor suferite în timpul reprimării demonstraţiilor anticomuniste de la Cluj. Magistraţii CEDO au stabilit că în cazurile acestora s-a încălcat articolul 2 din Convenţia drepturilor omului, articol privitor la dreptul la viaţă, dar şi la ineficienţa unei investigaţii privitoare la evenimentele cărora ei le-au fost victime. Primii şase dintre cei nouă reclamanţi au fost grav răniţi la Revoluţie în timp ce ultimii trei sunt rude apropiate ale unor eroi martiri, ucişi în timpul demonstraţiilor.
Prin această decizie magistraţii CEDO au condamnat statul român să achite câte 10.000 de euro reclamanţilor Lăpuşan, Borţig, Lung, Niţu şi Iclezan şi sume mai mici, în jur de 1.000 de euro, celorlalţi.
Chestionat, în urmă cu doi ani, de reporterii noştri în legătură cu împrejurările în care a fost grav rănit, Cornel Lăpuşan a declarat atunci: "Cred că, până la urmă, acolo a fost şi un soi de «regie». Eu personal nu am auzit nici un ordin de foc. În faţă aveam doi soldaţi. Noi, cei care manifestam, eram oarecum răzleţiţi în timp ce ei erau în formaţiune de luptă. Prima salvă, trasă de cei doi pe care i-am văzut eu, a fost în sus. În acel moment, m-am dus către gardul viu, unde se mai ascunseseră şi alţii. A urmat o altă salvă şi eu simţit ca o lovitură de pumn în abdomen, în faţă şi sub coaste. În locul de ieşire a glonţului, în spate nu am simţit nici o durere. Eram sub influenţa adrenalinei şi astfel am ajuns în faţa statuii lui Matei Corvin. Aşa împuşcat cum eram am reuşit să mai alerg încă 40-50 de metri. Abia când am ajuns lângă statuie am început să simt că pierd sânge. Chiar m-am mirat că nu este ca-n filme: sângele începe să curgă mai târziu. Apoi, în scurt timp mi s-a făcut rău. Atunci doi tineri m-au scos în stradă şi au încercat să mă urce într-o maşină. Sub diverse motive, doi şoferi au refuzat să mai ia. Dar, până la urmă, cei care m-au ajutat au reuşit să mă urce într-un automobil. Pe drum spre spital am început să mă sufoc. Dar am avut totuşi noroc că am ajuns la Urgenţă printre primii. Iniţial, oamenii de acolo au crezut că sunt înjunghiat, mai ales că nu ştiau că se trage în oraş. Apoi mi s-a «rupt filmul» până a doua zi, când în salon au venit părinţii mei". Iar dramatica lui relatare a fost doar una dintre zecile care au apărut în paginile ziarului nostru.
În toate anchetele noastre de presă am atras atenţia asupra ineficienţei de care a dat dovadă justiţia română. Punct de vedere pe care l-au luat în calcul şi magistraţii de la CEDO. Iar de parcurgerea acestui traseu sinuos nu au fost scutite nici dosarele Revoluţiei de la Cluj. Primele cercetări penale privitoare la evenimentele din Cluj, concretizate într-un prim dosar penal, au demarat încă din ianuarie 1990, când Parchetul Militar a început să investigheze moartea a 26 de protestatari şi rănirea prin împuşcare a altor 52. Dar, după doi ani, cazul a fost declarat închis. Iar întregul dosar, împreună cu victimele au avut de aşteptat până în anul 1997, când din considerente de natură mai curând politică, decât juridică, Curtea Supremă de Justiţie (cum se numea pe atunci) a dispus redeschiderea anchetei. Apoi, în anii care au urmat, "Dosarul Cluj", disjuns în mai multe cauze, legate de fapte şi locuri diferite din Cluj, s-a târât prin justiţie, până în 2003, amânat ba pentru că martorii nu veneau la audieri, ba pentru că se băga de seamă că au apărut noi probe juridice, ba pentru că s-ar fi pierdut anumite elemente ale dosarului. Până la urmă instanţele au pronunţat totuşi nişte sentinţe care practic nu au făcut dreptate şi deci nu au mulţimit pe absolut nimeni. Într-unul dintre dosare au fost condamnaţi gen. col. (r) Iulian Topliceanu – fost comandant al Armatei a 4-a, Ioachim Moga – prim-secretar al Comitetului judeţean PCR Cluj, col. Valeriu Burtea – fost comandant al unei unităţi militare din Floreşti, lt.col. Ioan Cocan – fost comandant de divizion, mr. Ilie Dicu, fost ofiţer MApN. Prin această sentinţă Ioachim Moga a primit opt ani de închisoare, gen. (r) Iulian Topliceanu, zece ani, iar Burtea şi Cocan au fost condamnaţi la câte nouă ani de închisoare, în timp ce maiorul Ilie Dicu a primit 15 ani de detenţie. În afara anilor de puşcărie, inculpaţii Moga, Topliceanu, Burtea şi Cocan au fost condamnaţi să achite, în solidar cu Ministerul Apărării Naţional, daune şi despăgubiri de 10,7 miliarde de lei vechi.
Alte condamnări
Sentinţa pronunţată în favoarea revoluţionarilor clujeni nu este singura în care statul român a fost condamnat să plătească pentru indolenţa sau poate doar incompetenţa justiţiei. Cu aproape doi ani în urmă, la 20 octombrie 2009, CEDO a condamnat România la plata a 25.000 de euro, despăgubiri materiale şi morale acordate familiei maiorului de Miliţie Aurel Agache, fost şef al Miliţiei economice din Târgu Secuiesc, ucis cu bestialitate de nişte aşa-zişi revoluţionari. De fapt, nişte criminali de drept comun, pe care justiţia noastră nu a reuşit să-i condamne niciodată. Iar cu aproape trei ani în urmă, 8 decembrie 2009, Curtea de la Strasbourg a condamnat România pentru durata inadmisibl de lungă a procedurilor judiciare în soluţionarea dosarului Revoluţiei de la Timişoara. Sentinţa a fost pronunţată în urma unei plângeri depuse pe 22 iulie 2003, de către patru timişoreni participanţi la evenimentele din decembrie 1898 sau rude ale unor victime care au reclamat încălcări ale drepturilor lor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, printre care şi pe cel de a avea un proces echitabil într-un termen rezonabil.
Citiţi articolele publicate în Jurnalul Naţional pe tema Revoluţiei din decembrie 1989
