CTITORI AI ROMĂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia “Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre fraţii Golescu, Nicolae şi Ştefan.

Nicolae Golescu s-a născut în anul 1810, în Câmpulung, judeţul Muscel. Este al doilea fiu al ilustrului cărturar Constantin Golescu şi al lui Zoe Farfara (la rândul ei, fiica lui Alexandru Farfara şi a Dumitranei Pârşcoveanu).

Şi-a început învăţătura în ţară, iar din anul 1826, la pensionul lui Rodolphe Topffer din Elveţia. A revenit de la studii în anul 1829 şi a intrat în armată (în anul 1830), devenind aghiotant al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, în timpul domniei căruia a fost avansat la gradele de maior (1834), colonel (1839). A fost şi locţiitor de agă al Poliţiei, în anul 1839. În calitate de procuror a instrumentat anchetarea şi acuzarea în procesul fondatorilor societăţii secrete (de la 1840), condusă de marele boier Mitică (Dimitrie) Filipescu (în luna mai 1840); după actul respectiv s-a retras din armată şi procurorul mântuit a devenit opozant al domnitorului Ghica. Un timp a fost director la Departamentul Trebilor din Lăuntru (până în aprilie 1847). La anul 1848 a fost titular la Departamentul Trebilor din Lăuntru, în cadrul Guvernului provizoriu, apoi membru în Locotenenţa Domnească (la 28 iulie 1848).

S-A IMPLICAT ÎN MIŞCAREA UNIONISTĂ
Revoluţia fiind înfrântă, N. Golescu a luat calea exilului, unde a propagat cauza naţională a Principatelor Române. În ţară a fost liber să revină în iulie 1857. S-a implicat de la început în mişcarea unionistă: deputat şi vicepreşedinte al Divanului ad-hoc (1857); membru al Adunării Elective a Munteniei, care în memorabila şedinţă din 24 ianuarie 1859 a pecetluit unirea Moldovei şi Munteniei sub sceptrul lui Cuza Vodă. Nicolae Golescu s-a aflat pe lista candidaţilor la tronul Munteniei, alături de foştii domnitori Gh. Bibescu şi Barbu Ştirbei. Dar văzând cât de puternic era curentul unionist printre deputaţii Adunării Elective, a realizat că nu mai are nici o şansă şi şi-a declinat candidatura. După Unire, Nicolae Golescu s-a bucurat de toată consideraţia din partea domnitorului Cuza Vodă. A fost numit ministru de Interne în primul Guvern de la Bucureşti. Desemnat cu formarea Guvernului de la Bucureşti, timp în care a condus şi Ministerul de Război. Mai mult, i s-a încredinţat preşedinţia Comisiei Centrale de la Focşani, unde a funcţionat până la desfiinţarea ei, la 25 ianuarie 1862.

Cuza Vodă l-a ridicat la gradul de general şi tot el l-a decăzut din armată (în luna mai 1863).

ÎN FRUMTEA “MONSTRUOASEI COALIŢII”
Idealist ca structură, liberal radical în concepţii, era de aşteptat ca, la un moment dat, Nicolae Golescu să sfârşească prin a se situa în fruntea “monstruoasei coaliţii”, detronatoare a liberalului moderat şi cavalerului dezinteresat care a fost Prinţul Unirii.

În dimineaţa zilei de 11 februarie 1866 a fost adusă la cunoştinţa opiniei publice Locotenenţa Domnească, constituită din cei mai reprezentativi conspiratori ai momentului: Nicolae Golescu (din partea celor de dincoace de Milcov), Lascăr Catargiu (din partea celor de dincolo de Milcov), colonelul sperjur Nicolae Haralambie (zice-se din partea armatei).

Sub noua domnie, a lui Carol I, N. Golescu nu s-ar putea spune că s-a bucurat de mai multe onoruri. Numit, la 16 mai 1866, inspector general al Gărzii orăşeneşti. Ales deputat în Constituanta ce a promulgat Constituţia. Cam o jumătate de an premier şi ministru al Afacerilor Străine şi, desigur, senator; chiar vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor.

Personaliatea politică şi publică a lui Nicolae Golescu a fost excesiv de “mediatizată” în epocă. Generalul fără armată a avut, totuşi, prestaţii modeste în toate situaţiile în care a deţinut putere de decizie. De altminteri, el s-a ilustrat mai mult ca locotenent (domnesc) decât ca general.

La rigoare, dă impresia unui folosit de alţii mai dibaci, în numele înflăcăratelor sale sentimente patriotice, de apărător sincer al sistemului constituţional democratic.
Nicolae Golescu face parte dintr-o categorie de figuri istorice a căror vanitate le-a depăşit condiţia. Altfel, fiul “occidentalului” care a scris Însemnare a călătoriei mele (la 1824-26), a cinstit cum se cuvenea numele lui Constantin Radovici din Goleşti – zis şi Dinu (Dinicu) Golescu. Nicolae Golescu a murit la 10 decembrie 1877, în Bucureşti.

Ştefan Golescu, trimis ca emisar al unirii

Ştefan Golescu s-a născut în anul 1809, în Câmpulung, judeţul Muscel. A fost: preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, în perioada 12 mai-11 iulie 1861;

Ministru de Interne (12 mai-11 iulie 1861), în Guvernul de la Bucureşti condus de el însuşi; (17 august-13 noiembrie 1867), în Guvernul României, condus de el însuşi;

Ministru al Afacerilor Străine (1 martie-4 august 1867), în Guvernul României condus de Constantin Al. Creţulescu;

(13 noiembrie 1867-29 aprilie 1868), în Guvernul condus de el însuşi;

Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României, în perioada 17 august 1867-29 aprilie 1868;

Preşedinte al Senatului României, în perioada 6 septembrie-15 noiembrie 1868, Guvernul Nicolae Golescu.

Ştefan Golescu a fost primul fiu al boierului cărturar Dinicu Golescu şi al Zoei, născută Farfara. Şi-a început învăţătura, împreună cu fratele său mai mic, Nicolae, la pensionul lui Rodolphe Topffer din Elveţia. Şi tot precum fratele său, revenit în ţară (în anul 1829), a intrat în armată, a fost aghiotant al Domnitorului Alexandru Grigore Ghica, înaintat la gradele de căpitan (1834), maior (1836). Şi-a dat demisia din armată în anul 1841.

Membru în Comitetul de conducere al Asociaţiei Literare de la Bucureşti (1845). S-a aflat printre protagoniştii pregătirii şi desfăşurării mişcării paşoptiste, ca membru în Comitetul revoluţionar, apoi al Guvernului provizoriu (9 iunie 1848), titularul Departamentului Dreptăţii (Justiţiei) în Guvernul provizoriu (11 iunie 1848). După înăbuşirea revoluţiei, având statutul de exilat, s-a remarcat în activităţile pentru pregătirea lumii occidentale în vederea emancipării şi unirii politice ale Principatelor Române.

În iulie 1857, a căpătat învoirea de a se reaşeza în ţară. S-a angajat, cum era de aşteptat, în activitatea unionistă: ales deputat şi secretar al Divanului ad-hoc, la Bucureşti (1857).

Îndată după Unire, domnitorul Cuza l-a trimis ca emisar diplomatic pe lângă Conferinţa Puterilor Garante şi Suzerane, pentru a susţine recunoaşterea faptului împlinit de români la 24 ianuarie 1859. Cuza Vodă l-a numit, după câteva luni, preşedinte al Comisiei Centrale (Parlament) de la Focşani (9 aprilie 1859). I-a încredinţat, mai apoi, preşedinţia Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, Cabinet în care a deţinut şi portofoliul Ministerului Afacerilor Interne.

DEPUTAT, SENATOR, MINISTRU, PRIM-MINISTRU
În acei ani fiind un înfocat liberal radical, s-a alăturat “monstruoasei coaliţii” şi, îndată după detronarea lui Cuza Vodă, a fost numit prefect de Iaşi (martie-aprilie 1866), cu misiunea de a potoli eventuale mişcări separatiste generate de lovitura de stat de la 10/11 februarire 1866.

În noul regim politic a fost, evident, deputat, senator, ministru, prim-ministru – din toate câte puţin. Ştefan Golescu n-a râvnit să ajungă domnitor sau locotenent domnesc, precum fratele său, Nicolae. Amestec de romantism şi realism politic, Ştefan Golescu a ştiut să depăşească temporare imprudenţe de răzvrătit şi să poarte cu demnitate, în cadrul generaţiei sale, greaua răspundere de artizan între artizanii statului naţional român modern. A murit la 27 august 1874, în Nancy (Franţa).

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.


URMEAZĂ
Citiţi mâine despre Dumitru Brătianu şi Costache Rola.