Delfinul, tinta falsa in Revolutie

17 Sep 2004 • 00:00

SPECIAL

Submarinul Armatei a fost trimis pe mare la 16 decembrie â89

Chiar cu o zi inaintea primelor evenimente de la Timisoara din data de 17 decembrie comandamentul fortelor maritime de la Constanta a trimis Delfinul, singurul submarin al Armatei romane, in misiune pentru a apara apele teritoriale romanesti din Marea Neagra. Fara sa lanseze vreo torpila, nava de razboi s-a intors fara permisiune acasa, la 22 decembrie, dupa ce a fost si tinta in razboiul electronic. In decembrie 1989, Delfinul, singurul submarin din dotarea Armatei romane, a aparat, in adancurile Marii Negre, apele teritoriale ale tarii.Atunci, nava de razboi a primit pentru prima si ultima oara in existenta sa alarma de lupta. La mai bine de 14 ani de la acele zile, Delfinul sta spanzurat in uitare, undeva in poarta 1 a portului militar Constanta.

GABRIEL BURLACU

Desi Revolutia a inceput in dimineata zilei de 17 decembrie la Timisoara, submarinul Delfinul a primit, in mod curios, misiune de aparare a Romaniei cu o zi inainte. Cand Romania comunista isi petrecea ultimele clipe in plina liniste de dinaintea furtunii, unicul submarin din dotarea Armatei a iesit in larg. Cu un "plus" la bord. Pentru prima oara intr-o misiune, la bordul Delfinului era prezent si ofiterul de contrainformatii. Misiunea principala pe care nava militara trebuia sa o indeplineasca parea una cat se poate de obisnuita, aceea de a patrula in apele teritoriale ale tarii. Era 16 decembrie 1989. Data cand nimic nu prevestea la Constanta ceva din toate cele ce au urmat in Romania.

"RADU CEL FRUMOS". Constantin Pitorac a fost radiolocatorul principal al Delfinului. Subofiterul era primul care citea radarele submarinului pentru a identifica posibilele nave de razboi de la suprafata sau chiar submarinele dusmane din adancuri in caz de razboi. Practic, functia pe care o indeplinea acesta era una extrem de importanta. "Aveam pe atunci 30 de ani. Tin minte ca in momentul in care am primit alarma, insotita de indicativul "Radu cel Frumos", ma aflam acasa. Mi-am dat seama ca este vorba despre o misiune de lupta reala si ca nu mai aveam de-a face cu vreun exercitiu de rutina. Mi-am luat geamantanul cu toate cele de trebuinta pentru un drum pe care, ma gandeam in momentele alea, nu stiam daca il vom mai apuca inapoi spre mal. Momentele alea nu poti sa le uiti. Ca o curiozitate, mi-a ramas in memorie faptul ca pe drum spre port ma gandeam ce Dumnezeu se intamplase asa de grav", povesteste starea inceputului de misiune unul dintre cei 56 de membri ai echipajului de pe Delfinul. Starea de tensiune era prezenta in intregul echipaj. Comandorul era singurul care parea mult mai retinut in reactii. Culoarul de iesire in larg fusese deja stabilit de la mal, iar clipele de imbarcare au zburat ca torpilele. Fiecare si-a ocupat locul bine stabilit in "burta" Delfinului. Primele mile marine parcurse au fost navigate la suprafata, dar cu maxima precautie. "Din cate mi-am dat seama, nici comandantul nostru, comandorul Corneliu Cristescu, nu stia mai multe de la superiori decat noi ceilalti. Un singur lucru trebuia indeplinit. Patrularea in scopul identificarii posibilelor prezente militare in apele teritoriale ale Romaniei. Situatie in care aveam unda verde, daca era cazul bineinteles, sa declansam, la ordinul comandorului, chiar si operatiunile de eliminare a acestora", precizeaza fostul subofiter.

INSULA DE LA FUNDUL APELOR. Dupa cateva mile parcurse la suprafata, comandorul Cristescu a dat ordin sa se treaca in submersie. La comanda, echipajul navigator al Delfinului s-a supus, coborand la aproximativ 100 de metri adancime. "Cel mai greu este cand cobori. Din cauza inclinatiilor pe care le ia submarinul, coboratul il simti in stomac de la presiune. Mai ales ca in momentele acelea nava trosneste din toate incheieturile, precizeaza Constantin Pitorac. La doar cateva ore de la departarea de mal, in adancurile apelor Marii Negre, comandantul a ordonat oprirea tuturor semnalelor radio pentru a nu fi interceptate de submarinele sovietice. Mai ales ca, dupa cum se stia, in randurile Armatei romane, la acea vreme, rusii efectuau aproape in fiecare zi, cu multe nave, misiuni de patrulare la adancime. Starea de izolare fata de comandamentul de la Constanta a tinut pana aproape de miezul noptii de 16 spre 17 decembrie. Delfinul naviga lent, "maturand" apele romanesti.

Citește pe Antena3.ro

Michelangelo a pictat o femeie bolnavă de cancer în Capela Sixtină. Experţii lansează o nouă teorie revoluţionară

SUSPICIUNI. "La primele ore ale zilei de 17 decembrie, comandantul Cristescu a luat hotararea sa iesim la suprafata. Submersia tinuse deja aproape o zi si o noapte. Ordinul a venit ca o izbavire la momentul acela, mai ales ca, din cate mi-aduc aminte, cativa dintre colegii mei dadeau semne de mica nervozitate. Dupa o verificare a zonei din toate punctele de vedere, nava a iesit. Stateam in fata aparatelor de radar si nici un semn de vreo prezenta in acea zona. Era liniste. Atunci mi-a incoltit in minte ideea ca ceva, ceva era ciudat in toata misiunea aia pe care o indeplineam. Nu era ca toate acele iesiri in larg pe care le facusem pana atunci. Totul parca se invaluia intr-o ciudata incordare, chiar si la 100 de metri adancime", isi aduce aminte radiolocatorul de pe Delfinul. In acele momente s-a decis ca radistii sa deschida canalele radio. Pe caile de comunicatii cu comandamentul din portul militar nu venea nici un semn. Nici comandorul Corneliu Cristescu nu a contactat baza. Pe langa aparatele speciale de comunicatii si interceptare, radistii aveau cu ei si banalele aparate de radio cu care se puteau prinde emisiunile postului national. Pe calea undelor hertiene, doar muzica.

RAZBOIUL ELECTRONIC. In largul apelor marii, submarinul si-a continuat misiunea pe care o primise. A patrulat la suprafata inca doua zile si doua nopti, pana la data de 21 decembrie. Subofiterul Pitorac isi aminteste ca in jurul pranzului s-a ivit si o prima criza a misiunii. Radarele au detectat ceva la o distanta destul de apreciabila. Dupa calculele facute, parea a fi tot un submarin. La "timona" a trecut radistul, care a cautat sa intercepteze vreun semnal radio care sa confirme prezenta dusmanului. "Stiu ca atunci a fost cea mai rapida scufundare in submersie pe care Delfinul a facut-o. Am coborat tot pe la 100 de metri. Tensiunea crestea minut cu minut pentru ca ne asteptam sa ne apropiem de "tinta". Cristescu a ordonat sa ne indreptam spre acea directie. S-a scos si periscopul la suprafata. Nimic, nici un semn, nici o prezenta. Ceea ce mi s-a parut ciudat a fost ca in loc sa ne apropiem de tinta, distanta calculata, potrivit indicativelor date de radare, nu scadea si nici nu crestea. Parea ca totul a inghetat intre noi si acea tinta. Desi, repet, noi luasem cursul semnalului", precizeaza Pitorac.

LACRIMI PENTRU MILEA. In acele momente grele, dupa indelungi chibzuiri, comandorul Delfinului, Corneliu Cristescu, si-a dat seama ca semnele de pe radare nu erau decat niste "himere", deci nimic real care sa puna in pericol siguranta apelor teritoriale romanesti. Totusi, ca o masura de siguranta, submersia a mai durat pana seara, cand Delfinul a iesit iarasi la suprafata pentru a-si lua aer. Incordarea echipajului si starea de tensiune erau omniprezente acolo in interiorul navei de razboi. Toata noaptea de 21 spre 22 decembrie patrularea s-a facut numai la suprafata apelor. "A venit si dimineata zilei de 22, moment pe care nu il voi uita pana la sfarsitul zilelor mele", zice Pitorac. Fostul radiolocator al Delfinului isi sprijina fruntea cu mainile lui ca doua stresini, pentru a face fata greutatii amintirilor din timpul misiunii pe care a indeplinit-o in zilele evenimentelor care au dus la schimbarea regimului Ceausescu. "E greu domnule, cand, in largul apelor, afli ceva inspaimantator, si anume asa-zisa sinucidere a comandantului tau. Ma refer aici la generalul Milea, Dumnezeu sa-l odihneasca acolo! Acum este doar poveste. Era, deci, dimineata de 22 decembrie. Va dati seama in ce stare se afla echipajul, dupa atatea zile de tensiune si de stat in apa. Dar nu asta era problema, ca doar asta ne era meseria. La un moment dat, ofiterul unitatii patru de lupta radio a avut intentia sa mai detensioneze starea si a dat drumul la aparatul de radio. Eram acolo la punctual de comanda. A ingalbenit. Pe postul de radio national tocmai se dadea stirea ca generalul Milea s-a sinucis si ca a fost un tradator. A anuntat ce aflase. In acel moment a intrat in scena si ofiterul de contrainformatii, care, tin minte, chiar l-a apostrofat pe radist ca asculta prostii ca Europa libera. Comandorul Cristescu a calmat spiritele zicand ca poate este vreun post pirat. Nu-i venea sa creada. A ordonat cautarea frecventelor oficiale. Pe cel de-al doilea post al Radiodifuziunii a fost auzita aceeasi stire. Am inlemnit cu totii. Se asternuse tacerea intre noi", aminteste fostul component al echipajului de pe submarin. Pitorac se afla la postul sau. Cu aparatele de radar in fata. Dar privirea, dupa cum ne-a spicuit din memoria sa, la comandantul echipajului. "Il vedeam. Era tacut. Nu schita nimic. A intors spatele echipajului la panoul de comanda. A lasat capul in jos si i-au dat lacrimile. A plans pentru omul Milea. Nu s-a mai ascuns si cu ochii inlacrimati ne-a spus cu voce stinsa sa ne continuam misiunea", povesteste Constantin Pitorac.

RAZBOIUL DE PE PLAJA. De la tarm nu venea absolut nici un ordin. Echipajul Delfinului fusese parca uitat de Armata romana in largul apelor. Vestea mortii generalului Milea retezase ca un satar pana si ultimele cuvinte care se voiau rostite. Minutele de reculegere de dupa stirea radio se transformasera in ore si ore de tacere. "Daca in ziua aceea comandorul nostru nu avea taria de spirit sa isi tina moralul in fata noastra, cred ca multi dintre noi aveau sansa sa cedeze. Cativa dintre soldatii mai tineri nu au putut sa se mai abtina si, tin minte, s-au luat la imbranceala pentru nu stiu ce neintelegere. Tocmai din cauza incordarii. Ma intrebam ce ne va astepta la sol. Pe de o parte, simteam ca nu mai resist acolo pe mare, pe de alta parca imi era teama de ce-o sa gasesc acasa. Doamneâ, cand urmau sa ne cheme?", retraieste subofiterul momentele de pe Delfinul, din 22 decembrie. Semnalul a uitat sa mai vina. Atunci, flerul de comandant prin excelenta al comandorului Corneliu Cristescu a usurat pe undeva chinul trait de echipaj departe de mal. "S-a ordonat retragerea cu orice risc care se putea ivi spre drumul catre portul militar. Pe drum nu am intampinat nici o problema. Am navigat la suprafata. Aproape de tarm, multi dintre noi am iesit afara. Eram pe undeva multumiti ca in timpul misiunii noastre nu am avut de-a face cu posibili dusmani. Practic, din 16 decembrie si pana la data de 22 seara, cand Cristescu a ordonat intoarcerea, nu s-a tras cu nici un fel de arma de pe Delfinul. Nici macar atunci cand aparuse acea fantoma ciudata pe radarele noastre", arata Pitorac. Chiar daca era la doar cateva sute de metri distanta de mal, echipajul de pe Delfinul s-a vazut martorul scenelor de lupta de pe plaja Neptun. "Se vedea cu ochiul liber cum cateva elicoptere survolau si se trageau focuri de arma dintr-o parte intr-alta", spune Constantin Pitorac. Dupa scena de razboi, cand focurile incetasera, Delfinul si-a luat locul in dana Portului Constanta. La 23 decembrie, in randul echipajului se vorbea deja cu "domnule", primul semn al democratiei de pe submarin.

TENSIUNE

"Stateam in fata aparatelor de radar si nici un semn de vreo prezenta in acea zona. Era liniste. Atunci mi-a incoltit in minte ideea ca ceva era ciudat in misiunea pe care o indeplineam. Totul se invaluia intr-o ciudata incordare" - Constantin Pitorac, radiolocatorul pe submarinul Delfinul

STAFIA APELOR

"Stiu ca atunci a fost cea mai rapida scufundare in submersie pe care Delfinul a facut-o. Am coborat tot pe la 100 de metri. Tensiunea crestea minut cu minut, pentru ca ne asteptam sa ne apropiem de "tinta"" - Constantin Pitorac, radiolocatorul pe submarinul Delfinul

ECHIPAJUL DESTRAMAT

Chiar daca de prin 1985 a stat la specializare pe bancile scolilor militare ale rusilor, radiolocatorul Constantin Pitorac a renuntat la cariera de militar imediat dupa 1990. Si asta pentru ca, zice el, nimic nu mai era ca inainte. "N-as vrea sa se zica ca eram un nostalgic al regimului, ca doar atunci eram si eu un fidel al postului Europa Libera. Dar asa cum incepuse democratia pe Delfinul nu se mai putea. De foarte multa vreme, nici hainele nu ni le mai schimbaseram. Umblam asa prin port rabciugosi. Nici hrana nu mai era atat de consistenta. Banii nu mai ajungeau. Asa ca am decis sa imi inaintez raportul de trecere in rezerva. Am fost primul care din intreg echipajul de 56 de oameni care a facut acest lucru. Dupa batai repetate pe la usile comandantilor, in 1990 am primit aprobarea dorita. Dupa mine au urmat multe plecari. Nici comandorul nostru nu a mai stat mult si s-a retras si el." Multi dintre specialistii primului echipaj de pe Delfinul au primit oferte de munca in Statele Unite si Europa. In prezent, fostul radiolocator este patronul unui post de televiziune prin cablu din orasul Flamanzi.