Din păcate, ai plecat, Ralu!

"Dragă Ralu, prin anii '90, în turbulenţa lor nefirească şi neterminată vreodată ca definire şi adevăr, am avut onoarea să cunosc un tânăr. Se întâmpla în casa unui prieten (credeam eu!) de atunci, un ziarist la modă. Ei bine, acest tânăr mi-a fost prezentat ca absolvent de Drept şi cochetant cu ziaristica momentului. Se spune că uneori îţi dai seama de valoarea incontestabilă de caracter şi competenţă a interlocutorului doar din primele cuvinte şi din privire. Tânărul te privea mereu în ochi, vorbea simplu, la obiect, adevărat. A fost pentru mine o revelaţie. Atunci, în furtuna în care trăiam, bucuria unor astfel de întâlniri era doar o raritate. Şi n-am ratat şansa. Firesc am devenit prieteni. Era o prietenie adevărată, aşa cum se spune în teorie. Adică să dai fratelui tău cunoscut, fără să ceri nimic. Aşa era excepţia de caracter şi suflet Ralu Filip. Mi s-a confirmat mereu, în­tâlnindu-ne ades cu oameni mai mari sau mai mici. De fiecare dată, prin poziţiile sale, exprimate cu verb şi argumente, se dovedea un adevărat român. Servant neatins nicicum de otrava vremurilor. A ajuns într-o poziţie în care şi-a păstrat inamovibilitatea. Odată, într-un consiliu pe care îl conducea, chiar m-a aşezat cu logică şi demnitate pe scaunul de pe care mă ridicasem pentru a sări la gâtul unui pianist. Avea EL dreptate! A fost iarăşi, între noi, doar un schimb de priviri prieteneşti, în care i-am recunoscut justeţea. E vorba despre tine, Ralu, dar, din păcate, ai plecat. Chemat în ceruri, în îm­bră­ţişarea dreptăţii pe care încercai să o rânduieşti şi pe pământ, în societatea noastră, încă atât de sălbatică. Ţi-au rămas printre noi doar copiii şi fami­lia ta minunată. Ca o certitudine a faptului că te uiţi încă atent spre noi. Nu pot să rostesc decât ca un blestem ce ne paşte faptul că destinul te-a rupt dintre noi ca pe un sfânt pe care nu-l meritam. Şi cât ne lipseşti, iubite Ralu! Boier rafinat care ai fost lăsat atât de puţin printre noi, doar ca o pildă nemeritată de sălbaticii care suntem acum. Pilda ta nu va dis­părea niciodată şi n-a fost zadarnică! Cred că ne vom întâlni acolo, îmbrăţişându-ne iarăşi doar întru adevăr. Să nu crezi că ne va înţelege lumea care va veni după noi. Faptul că ne-am privit mereu în ochi cu respect faţă de dreptate nu ni-l poate lua nimeni. Te văd şi te simt şi acum, prieten drag, cu aceeaşi putere. Vin în lumea noastră de viitor copiii tăi. Care nu pot fi decât ca tine: ad­mirabili.
Cornel Dinu"