Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1990, Ion Ursu a fost disjuns tacit din procesul CPEx. O explicaţie publică nu a fost dată. Din cercul noii conduceri s-a iscat zvonul că determinantă fusese scrisoarea Academiei de ştiinţe a URSS către Academia Română în favoarea savantului Ursu. S-a spus şi că Ion Ursu n-a fost la ultima şedinţă CPEx din decembrie 1989, deoarece i s-ar fi defectat maşina.
Printre ceilalţi foşti tovarăşi de putere şi închisoare, disjungerea lui Ursu din proces a fost comentată ca dovada colaborării sale cu sovieticii. Ca prim-adjunct al Elenei Ceauşescu pe "latura ştiinţei", îi acoperise lacunele. A fost "toporul ei de oase", a scris Dumitru Popescu. Ursu s-a plans, de altfel, şi în vremurile bune celorlalţi de nervii consumaţi cu Tovarăşa. Îşi motivase supunerea cu problemele de familie: avea trei copii de rostuit (bine). Dar ce informaţii provenite de la Elena Ceauşescu putuse el livra agenturilor? - se întrebau "foştii". În nici un caz, date ştiinţifice. Dar Ursu se îngrijise de articolele, discursurile şi cărţile "savantei" în ultimii ani. Fusese prin aceasta la curent cu călătoriile în străinătate proiectate de cuplul Ceauşescu.
Relaţiile lui Ursu cu străinătatea au alimentat suspiciunile că agenturile din vest şi din est avuseseră o "cârtiţă" chiar în CPEx. Un capăt de dovadă există, de altfel, şi în arhive. În aceea a Cancelariei CC al PCR, secţia relaţii externe, o notă din 5 octombrie 1988 sintetizează întâlnirea Elenei Ceauşescu la Kremlin cu B.L. Tolstîh, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, preşedintele Comitetului de Stat pentru ştiinţă şi Tehnologie al URSS, G.I. Marciuk, preşedintele Academiei de ştiinţe al URSS şi alţi oameni de ştiinţă sovietici. Elenei Ceauşescu i s-a înmânat atunci şi exemplarul semnal din cartea ei "Progrese în chimia şi tehnologia polimerilor" ce urma să apară la Editura Ştiinţa din Moscova înainte de Anul Nou 1989.
Aranjorul afacerii fusese nimeni altul decât Ion Ursu. În plină perestroika, girul "colegilor" sovietici e interpretabil fie ca o manevră de atenuare a vigilenţei Ceauşeştilor la pericolele dinspre Răsărit, fie ca tactică menită să crească încrederea lor în Ion Ursu. Ori ţinteau, poate, la amândouă.
Agenda ţinută de şeful de cabinet al Elenei Ceauşescu demonstrează indubitabil că Ion Ursu a fost şi în 1989 unul dintre cei mai asidui vizitatori ai Cabinetului 2. Cine l-a prezentat Elenei Ceauşescu şi în ce împrejurări nu cunoaştem. Cea mai importantă dintre funcţiile îndeplinite de el la căderea regimului era aceea de prim-vicepreşedinte al Consiliului Naţional al ştiinţei şi învăţământului. Din 1985 fusese acolo al doilea om, după Elena Ceauşescu. La căderea Ceauşeştilor mai deţinea şi funcţiile de membru supleant al CPEx (din 1974), membru al CC al PCR (din 1969), vicepreşedintele Comitetului de Conducere al Consiliului Superior al Educaţiei şi învăţământului (din 1980), vicepreşedinte al Consiliului central pentru tipizare, standardizare, normare şi calitate (din 1984), membru al Academiei RSR (din 1974) şi deputat în MAN (din 1969). După cutumele vremii însă, primea o singură leafă: a funcţiei cu retribuţia cea mai mare din lista sa.
O carieră precum aceea a lui Ion Ursu - născut în 1928, într-o familie de ţărani din zona Huedinului - a fost posibilă datorită contextului politic al anilor '60. Idealul personalităţii multilateral dezvoltate a motivat cumulul funcţiilor politice şi profesionale şi a generat nomenclatura culturală. Noul curs promovat de N.S. Hruşciov în politica externă explică posibilitatea specializării intelectualilor din ţări comuniste în "lagărul" capitalist. Ideologia coexistenţei paşnice a celor două sisteme politice a instituit forme de cooperare între oamenii de ştiinţă şi cultură din ţările socialiste cu confraţi din America şi Vestul Europei. Aşa a ajuns şi fizicianul român - cu "origine sănătoasă" şi ataşat la cauza clasei muncitoare - în America (1959-1960), URSS (1962, 1965), Anglia (1962), Elveţia şi RDG (1963).
Într-o vijelioasă ascensiune l-a propulsat pe Ion Ursu şi politica românească de modernizare prin implementare industrială a noutăţilor cercetării din chimie şi fizică şi dezvoltării învăţământului superior în aceste direcţii. La 32 de ani, fizicianul era profesor universitar, iar aniversarea celui de-al 46-lea de viaţă a sărbătorit-o ca membru plin al Academiei.
Fără îndoială că ingredientele obligatorii în reţeta succesului - inteligenţa, puterea de muncă, tenacitatea - au fost calităţi la potenţa maximă în personalitatea lui Ursu. Dar cariera i-a fost susţinută de alte pronunţate trăsături de caracter: obedienţa, dorinţa de putere, spiritul stahanovist. Elena Ceauşescu n-a reţinut în anturajul ei personaje ce exprimau opinii personale. Savant şi om politic, manager universitar şi director de institut, academician şi component a zeci de comisii cu responsabilităţi naţionale nu poţi fi decât în modelul stahanovistului sovietic. Când pentru forţa exemplului, munca multora se trece în contul unui singur om.
După disjungerea din proces, Ion Ursu a evitat orice contact cu presa. A decedat în 2007. Foşti colegi din CPEx susţin că departe de ţară.
Un an după deces, guvernul României a instituit Premiul naţional "Ioan Ursu" pentru promovarea excelenţei în fizica nucleară.
Citește pe Antena3.ro
