Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Toamna anului 1981. Oraşul Botoşani. Viaţa oamenilor se târa, robotizată, între locul de muncă, statul la cozi fără sfârşit pentru o pâine şi te miri ce de mâncare, şi apoi acasă, în tristeţea neputinţei.
Într-o noapte, viaţa a primit un ghiont. “NE-AM SĂTURAT SĂ STAM LA COZI INTERMINABILE!” Era scris, cu cretă albastră, chiar pe clădirea Comitetului Judeţean al PCR. Securitatea intră imediat în alertă. Crede că are de-a face cu o organizaţie. Se deschide un dosar de urmărire. Operaţiunea capătă denumirea “Panoul”. Prima notă: “Data redactării 12.09.’81. ora 23:00; data depistării 13.09.’81. ora 8:00. Locul: sediul Comitetului Judeţean PCR Botoşani. Suportul: peretele exterior al clădirii. Instrumentul: cretă albastră. Conţinutul inscripţiei: «NE-AM SĂTURAT SĂ STĂM LA COZI INTEMRINABILE». Măsuri pentru a preveni şi limita difuzarea la public: înscrisul a fost şters; s-a organizat supravegherea locului prin pândă.” “Jocul” şi notele continuă mai bine de o lună. Operaţiunea capătă un nume: “Panoul”. Inscripţii apar aproape în fiecare noapte în diverse locuri: pe bordura bazinului de apă de la magazinul general, pe bordura gardului de la BNR, pe panourile metalice ce împrejmuiau şantierul de la Casa de Cultură Botoşani, pe trotuare, pe ziduri, pe clădiri... Zeci de securişti urmăresc, depistează, fotografiază, spală, caută cu înfrigurare.
Apar din ce în ce mai multe inscripţii. Scrise cu majuscule: “VREM HRANĂ ŞI LIBERTATE!”; “VREM HRANĂ, NU INECHITATE”; “VREM DREPTATE! VREM LIBERTATE!”; “LIBERTATE ŞI DREPTATE!”; “VREM SINDICATE LIBERE!”.
Ultima notă: “Data redactării: 18.10.’81., ora 0:55; data depistării: 18.10.’81, ora depistării 0:55. Locul: strada Marchian, panou din gardul ce împrejmuieşte şantierul Casei de Cultură. Suportul: panou metalic de culoare albastră. Instrumentul: cretă albă. Conţinutul inscripţiei: «VREM DREPTATE ŞI LIBERTATE!»: Măsuri pentru a preveni şi limita difuzarea la public: prins în flagrant delict.”
Cel prins în flagrant delict, spre stupoarea securiştilor, era un licean: Mugur Iulian Călinescu. Avea 16 ani, se născuse la 28 mai 1965. Era elev la Liceul “A.T. Laurian” din Botoşani, clasa a XI-a. Singur la părinţi. La mamă, mai exact. Aceasta, Rodica Uncescu, muncitoare, îl creştea singură, divorţase de tatăl copilului, pe când cel mic avea câţiva anişori. După ce luase examenul de treaptă din vara aceea, de bucurie, mama l-a trimis la mare şi la munte, iar când s-a întors a găsit un radiocasetofon. Îi plăcea tare mult muzica.
“Era un copil foarte bun”, ne spune mama lui. După zeci de ani suferinţa este aceeaşi. A rămas fără copil, a rămas fără sprijin pentru toată viaţa. “Mă ajuta la orice, era ca o fată, în casă. Îi plăcea să citească, citea foarte mult.” De când începuse clasa a XI-a se schimbase: “Se închisese în el, spunea că vrea să plece din ţară. Asculta radio Europa Liberă. Era atunci situaţia aceea cu sindicatul Solidaritatea, din Polonia. Voia şi el să facă un sindicat. Avea câţiva colegi care ştiau. Au spus că vor face împreună. Apoi... l-au abandonat. Aşa sunt oamenii, nu trebuie să ai încredere în ei”.
Despre activitatea nocturnă a fiului său – aceea de a scrie mesaje de trezire a sentimentului că sunt oameni către concetăţenii săi – doamna Rodica Uncescu avea să afle din gura securiştilor, din anchetele la care fusese supusă, din percheziţiile în casă. Din arestarea copilului său, Mugurel, cel cuminte ca o fată. “L-au arestat, l-au ţinut vreo 3 zile, apoi i-au dat drumul. Dar nu l-au lăsat niciodată în pace. Îl chemau de două-trei ori pe săptămână la ei. Îl serveau cu cafea. El nu prea bea cafea. Îi spuneam să nu mai bea cafea. Chiar îmi spunea că îl lăsaseră singur într-o cameră ciudată... L-au radiat! Nu ştiu ce i-au pus în cafea! S-a schimbat total...”
Nu l-au dat afară din şcoală. Au mers pe ideea că se poate reconstrui un altfel de om. Poate chiar să fie de-al lor... Dar Mugur învăţa foarte bine, mergea la anchete, rămăsese fără prieteni, fără vecini, fără cunoştinţe, mama a fost pedepsită la serviciu, i s-a tăiat din salariu. Aproape nimeni nu mai voia să fie văzut în apropierea lor. Unii dintre colegi, cei care spuneau că visează şi ei la libertate, deveniseră “turnători”. Doar sora mamei şi familia ei le-au fost aproape. Apoi, când să pornească în viaţă, când să uite, poate, prin ce trecuse, pe Mugur şi pe mama lui i-a lovit trăsnetul: băiatul se îmbolnăvise de leucemie. Apoi a făcut ciroză. Stresul, presiunile, teama de a nu o mai supăra pe mama sa, pe care o iubea nespus, poate, deziluzia că nu reuşise să trezească oamenii din România din letargie, toate acestea l-au măcinat. A căzut în depresie, apoi boala grea... Avea să moară la 13 februarie 1985, pe un pat de spital din Iaşi. Nu împlinise încă 20 de ani. În luna mai ar fi împlinit vârsta de 20 de ani. Acolo, la spital, cu umbra morţii prezentă tot timpul asupra lui, Mugur a cunoscut iubirea. O fată, o elevă, l-a îngrijit. Acolo, pe patul de spital din Iaşi, Mugurel cel cuminte ca o fată, Mugurel cel mai curajos decât toţi oamenii din oraşul său, poate din ţara sa, a murit. La înmormântarea sa, cortegiul funerar a fost înţesat de securişti. Cine ştie, poate ar mai fi putut lăsa un mesaj, scris cu majuscule, dincolo de moarte. “LIBERTATE!”
Succesiunea şi locurile unde au fost realizate inscripţiile din acţiunea "Panoul" - extras din documentele Securităţii
Erou de carte
De ce s-au temut, securiştii nu au scăpat. Mugurel cel viteaz a intrat în legendă. Istoricul Marius Oprea, un asiduu cercetător al arhivelor securităţii, el însuşi urmărit de securitate, găseşte dosarul lui Mugur Călinescu. Află tragica sa poveste. Chipul şi mesajele lui Mugur vor ieşti din nou la lumină, de data aceasta într-o carte; “Şase feluri de a muri”, în 2009, la Editura Polirom din Iaşi.
Aflat sub presiunile securiştilor, Mugur face o declaraţie curajoasă: “(…) Ideile şi sentimentele exprimate de mine prin repetatele inscripţii au drept cauză ascultarea de către mine a unor emisiuni ale postului de radio Europa Liberă, de unde am însuşit părerile şi exprimarea privind realităţile sociale, politice şi economice din ţara noastră. Pe unele care priveau lipsa unor alimente, statul la cozi, le-am confruntat cu ceea ce se întîmpla în oraş şi le-am găsit că corespund realităţii. Alte idei, cum ar fi cele privind aşa-zisa lipsă de drepturi şi libertăţi, necesitatea unor sindicate libere ca în Polonia, situaţia gravă a economiei, faptul că autorităţile ascund adevărul sau renaşterea S.L.O.M.R., fără să am posibilitatea de a le verifica, le-am luat ca fiind în conformitate cu realitatea, crezînd în ceea ce se transmitea la acest post (…). Am avut impresia că dacă la Europa Liberă se susţinea că nu se spune adevărul în ţară la noi, prin ceea ce am făcut, adevărul ieşea la lumină. Atunci cînd am scris, deşi nu mă pregăteam în mod special cu nimic, prin conţinut consideram inscripţiile ca fiind necesare. Nu ştiu cît de eficiente, dar cred că şi oportune. Uneori am încercat sentimentul de frică cînd am executat inscripţiile, alteori nu; lucram cu o oarecare înfrigurare, cu teama de a nu fi descoperit. În acelaşi timp, trebuia să scriu un cuvînt şi să mă uit în stînga şi în dreapta. Nu pot să precizez dacă, în situaţia în care organul de Securitate nu m-ar fi surprins, aş mai fi continuat să fac inscripţii. În ideea pe care o aveam, voiam să aduc la cunoştinţa opiniei publice adevărul, acel adevăr pe care îl înţelegeam eu atunci.”
Securitatea montase tot felul de instrumente de acultat în casa lui Mugurel. Într-o zi tatăl său, venit şi el să-l “reeduce”, îl întreabă: (...) “Cui ai mai zis că ai scris?” “Ce-ai vrut tu să faci prin asta? Să răstorni guvernul?” “Ai cerut ajutor de la sindicate? De la Europa Liberă?” (...) ăPentru cine ai vrut tu ajutor ?”, îl întreba tatăl său, din ce în ce mai furios. Iar Mugurel răspunde simplu: “Pentru oamenii din România”. (…) La 10 august 1982, dosarul de urmărite informativă “Elevul” a fost închis. “(…) Se propunea încetarea urmăririi informative şi clasarea dosarului «Elevul». Locotenentul Sîrbu se angaja să-l menţină însă în «contact» şi să înceapă chiar «un proces de atragere treptată în colaborare».
În 2004, mama lui Mugurel vede la CNSAS dosarul
cazului “Panoul” şi pe cel de urmărire informativă întocmit pe numele lui Mugur, cu numele de cod “Elevul”.
În 2008, după multe zbateri ale mamei sale, lui Mugur Călinescu i se recunoaşte “Calitatea de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă”.
Mulţumim domnului Marius Oprea pentru sprijinul său la realizarea acestui articol.
Piesă de teatru – Tipografic Majuscul
Joi se împlinesc 29 de ani de la moartea lui Mugur Călinescu. La Teatrul Odeon, din Bucureşti, la ora 19:30, Mugur este EROU, personaj într-o piesă de teatru inspirată chiar de tragedia sa. “TIPOGRAFIC MAJUSCUL”. Un spectacol de Gianina Cărbunariu. Spectacolul este o coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon şi face parte din proiectul european “Vieţi paralele Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete”.
“Pe lângă documentele scrise în limbajul de lemn al aparatului opresiv al vremii, în cele 200 de pagini ale dosarului nr. 738 privind «Elevul» sunt păstrate şi declaraţiile unui tânăr care reuşeşte să rămână fidel propriilor convingeri în ciuda presiunilor Securităţii şi a lipsei de solidaritate a celor din jurul său. Cred că tinerii au nevoie de modele pe care să le înţeleagă, iar Mugur Călinescu este, în acest sens, un model de atitudine necesar”, spune Gianina Cărbunariu.
“E un spectacol emoţionant, impresionant, cu atât mai mult cu cât ştim că se bazează pe un fapt de viaţă. Textul are o luciditate şi un sarcasm care te dau peste cap. Un spectacol invitat să joace la Atena, peste o lună merge la Bratislava, la Cracovia, a fost la Nitra. Fără să vrei te simţi cu 40 de ani în urmă şi gândeşti – uite, domnule, poate şi lângă mine s-o fi întâmplat aşa ceva... noi nu am ştiut, nu am conştientizat”, ne spune doamna Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon.
Mugur Călinescu se plimbă acum, liber prin toată Europa. Vestea bună e că piesa ar putea ajunge pe scena Teatrului din Botoşani. Mama sa, doamna Rodica Uncescu, ajunsă la 78 de ani, pentru că nu îşi permite, nu a văzut niciodată piesa de teatru.
