François Mitterrand - Un personaj de roman

François Mitterrand s-a născut la 26 octombrie 1916, la Jarnac (Charente), într-o familie de burghezi catolici şi conservatori. A fost al 21-lea preşedinte al Republicii Franceze, între 21 mai 1981 şi 17 mai 1996. A deţinut recordul de longevitate (14 ani) în fruntea statului francez.

A studiat ştiinţele politice la Paris, iar în septembrie 1939 a fost mobilizat. Ulterior, a fost rănit, luat prizonier, dar a reuşit să evadeze, pentru ca, după aceea, să se alăture Rezistenţei, trecând în clandestinitate în 1943. În mai 1940 s-a logodit cu Marie-Louise Terrasse, de care s-a despărţit în ianuarie 1942. Lider al mişcărilor de rezistenţă ale prizonierilor de război, a fost chemat, în august 1944, să participe la efemerul "guvern al secretarilor generali” căruia generalul de Gaulle îi încredinţase responsabilitatea teritoriului naţional, până la instalarea unui guvern provizoriu la Paris. La 28 octombrie 1944 s-a căsătorit cu Danielle Gouze, cu care a avut trei fii: Pascal (decedat de mic), Jean-Christophe şi Gilbert.

VEŞNIC ÎN ASCENSIUNE. Ales deputat de Nièvre în noiembrie 1946, a asumat responsabilităţile ministeriale de-a lungul primilor zece ani ai celei de-a IV-a Republici. A fost ministru al Teritoriilor de Dincolo de Mări şi adept al decolonizării, punând capăt tensiunilor care ameninţau coeziunea mai multor teritorii şi a legat, cu liderii africani, relaţii personale durabile. Demisionar în 1953, în urma îndepărtării de la putere a sultanului Marocului, a revenit în Guvern în 1954, fiind ministru de Interne în Cabinetul Mendes-France (1954-1955). În 1958, Mitterrand a denunţat "lovitura de stat” care l-a adus la putere pe generalul de Gaulle şi a luat poziţie contra instituţiilor celei de-a V-a Republici. A fost şi primar, la Chateau-Chinon, în 1959. Candidat unic al stângii la alegerile prezidenţiale din 1965, a ajuns la balotaj cu generalul de Gaulle şi a primit circa 45% dintre voturi în cel de-al doilea tur de scrutin. După dezastrul suferit de formaţiunile de stânga la alegerile prezidenţiale din 1969, Mitterrand s-a impus definitiv drept candidatul stângii unite. A pierdut, la limită, alegerile din 1974, dar a fost ales preşedinte al Republicii în 1981 şi reales cu uşurinţă în 1988.

MAESTRUL COABITARII. Cele două mandate ale sale, de câte şapte ani, au fost marcate de un ansamblu de măsuri sociale pe care le aşteptau oamenii muncii şi pe care Mitterrand le-a apărat straşnic în perioadele de coabitare (1986-1988 şi 1993-1995), prin extinderea şi întărirea libertăţilor locale şi libertăţii de expresie, prin modernizarea Codului Penal, abolirea pedepsei cu moartea etc. A asigurat buna funcţionare a instituţiilor prin respectarea strictă a separării puterilor şi printr-o practică exemplară a alternanţei şi coabitării. A promovat soluţiile negociate ale conflictelor şi a încercat să menţină cu orice preţ pacea în Europa. A fost şi unul dintre cei mai buni scriitori politici ai timpurilor noastre. A murit la Paris, la 8 ianuarie 1996.

FAMILIA SECRETA. Există o faţă a lui Francois Mitterrand mai puţin "eroică”, dar perfect umană, care a fost cunoscută publicului larg mai mult la nivel de zvonuri, pentru ca ulterior să devină subiect de dezbatere naţională. Mitterrand era un mare iubitor de femei, asemenea multor oameni politici francezi şi nu numai. Ce a socat Franţa a fost faptul că, din relaţia sa adulterină cu Anne Pingeot, Mitterrand a avut o fiică: Mazarine Pingeot, născută la 18 decembrie 1974, la Avignon. Francois Mitterrand a întreţinut două familii în paralel, cazându-şi cea de-a doua familie într-o anexă a Palatului Elysee, instituind şi o celulă antiteroristă care s-a ocupat, de fapt, cu ascultările telefonice, pentru a putea păstra secretul despre cea de-a doua familie.

"HAREMUL” ŞI DOSARELE. Totuşi, înainte să moară, Mitterrand a dezvăluit existenţa fiicei nelegitime, care s-a şi afişat, de altfel, alături de mama sa, la înmormântarea fostului preşedinte. Poveştile despre aventurile amoroase ale lui Mitterrand, "haremul” cu care se distra între două dosare politice în studiu, au făcut şi fac deliciul publicului, fiind cuprinse într-o lucrare sugestiv intitulată "Sexus politicus”. O carte scrisă de doi jurnalişti – Christophe Deloire şi Christophe Dubois – de la Le Point si Le Parisien, care reprezintă, de fapt, o anchetă de 400 de pagini, pe placul publicului. O muncă de Sisif, pe care nimeni nu a contestat-o.