Guvernul pregătea importuri de cărbune din Iugoslavia

Industria carboniferă era printre cele mai privilegiate sectoare economice ale anului 1990. Deşi productivitatea muncii era deficitară, centralele industriale din Bazinul Olteniei făceau angajări!

Despre acest fenomen, ziariştii de la Adevărul au discutat în luna mai 1990 cu Eugen Vâlceanu, contabilul-şef al Combinatului minier Motru. În anul 1989, unitatea făcuse un adevărat hei-rup pentru atingerea planului de producţie nejustificat de mare, iar întreprinderea îşi onorase sarcinile. Însă după Revoluţie, conducerea administrativă şi sindicatele combinatului minier încetiniseră ritmul, lăsând de izbelişte activitatea de pregătire a fronturilor de lucru (porţiuni la care lucrau concomitent mai multe formaţii de mineri).

În noile condiţii ale economiei de piaţă, însuşi activitatea acestor fronturi de lucru trebuia regândită. Factorii decizionali aveau în balanţă două opţiuni. Ori să aducă în discuţie problema şomajului pentru angajaţii minelor sau unor porţiuni de mină nerentabile, ori să suplimenteze personalul, pentru a face faţă cererii de cărbune. Datele reale ale situaţiei ar fi impus conducerii să aleagă prima variantă.

Trebuiau închise un număr important de mine - Leurda, Ploştina, Horăşti etc. Varianta şomajului ar fi fost necesară şi datorită excedentului de forţă de muncă din Bazinul Olteniei. În primăvara anului 1990, la Întreprinderea Minieră Mătăsari, aflată în apropiere de Motru, existau şase locuri de muncă într-un abataj care nu produceau nici un gram de cărbune!

În ciuda realităţii economice, conducerea administrativă a Combinatului minier Motru, de comun acord cu reprezentanţii sindicatelor, a adoptat varianta a doua. Au fost angajaţi peste 1.000 de salariaţi noi, pentru a grăbi deschiderea unor noi fronturi de lucru. Puterea nu era dispusă să fluture posibilitatea şomajului în regiunile miniere.

Cu toate că guvernul hotărâse suplimentarea locurilor de muncă în industria carboniferă, perspectiva echilibrării productivităţii muncii era firavă. Tot din cauza unor decizii recente ale Executivului, care introdusese un pachet de facilităţi în respectiva ramură industrială. Spre exemplu, săptămâna de lucru fusese redusă la cinci zile, fără ca în acest interval să se poată realiza producţia prevăzută în programul de lucru. În celelalte sectoare economice cu "foc continuu" săptămâna de lucru era era în continuare de şase zile.

O altă facilitate pentru mineri fusese majorarea salariilor cu peste 60%. În plus, le-au fost reacordate unele sporuri anulate în anii '80, pe fondul efortului economic pentru plata datoriei externe. Sporurile au fost plătite indiferent dacă s-au respectat sau nu normele de producţie. Cel puţin la Motru, unde minerii nu reuşiseră în primele cinci luni ale anului să-şi onoreze planul autoimpus de 1.000.000 de tone cărbune.

Întrucât exista pericolul să nu fie cărbune suficient pentru alimentarea termocentralelor, o delegaţie a Ministerului Minelor s-a deplasat într-o vizită de lucru la Belgrad, pentru a negocia un import. Rezultatele nu au fost satisfăcătoare, autorităţile iugoslave solicitând 50 de dolari pe tonă. Aşadar, pentru guvernanţii anului 1990, soluţia asigurării combustibilului pentru industria energetică a rămas angajările în minerit.