În autobuz bătea toaca

Autobuzul destinat pentru traseul 9 - spre Parcul Natural Comana - din programul de "turism ecumenic" al MDTR şi RATB a tras la peron fix la 8:30. Când ar fi trebuit deja să plece. Oamenii, în majoritate pensionari, l-au umplut repede, ca şi pe cel care pleca spre Mănăstirea Ciorogârla şi care trăsese lângă el. Inevitabil, câţiva au rămas în picioare - "Nu vă supăraţi, păi şi noi? Mergem în picioare până acolo?!?", întrebau nedumerite câteva bătrâne. Şoferul ridica din umeri. Abia în Ghencea, la prima oprire, s-a mai adăugat un autobuz la traseu.

Până la Adunaţii Copăceni, drumul a fost lin. În autobuz bătea toaca şi cânta în difuzoare un cor bisericesc. Din faţa noastră a început să vină un miros de parizer, semn că uneia dintre pasagere deja i se făcuse foame. Şoferul a ratat ieşirea din drumul principal spre Comana, dar ne-am zis că poate ştie el o scurtătură. S-a întors înapoi după vreo 2 kilometri. Omul nu mai făcuse niciodată traseul şi cică l-a păcălit GPS-ul.
Şi-a început aventura turistică. Drumul spre primul popas "ecumenic" - Biserica Sf. Gheorghe Brăniştari - nu era de fapt un drum, ci o uliţă. Pietruită probabil cândva, acum plină de gropi şi de praf. În faţa porţilor, mamaile îşi făceau cruce la vederea autobuzului. Probabil că prin sat n-a trecut niciodată vreo RATA. Stomacul ni se revoltă. Bine că n-am apucat să mâncăm de dimineaţă. Biata tanti care tocmai înghiţise parizerul!

Oare cum o fi pe uliţa asta când plouă? Sau când ninge... S-or anula cursele ecumenice în caz de vreme rea? Gata. S-a oprit! Nu vedem nici o biserică. "E-aicea! După colţ!", zice şoferul autobuzului.
O luăm prin colb până acolo. E o bisericuţă mică, de sat, ne imaginăm că foarte veche. Ne imaginăm, pentru că nu-i nimeni acolo să ne certifice asta. În biserică sunt doar două femei din sat. Preotul e plecat "la Crucea, că a fost chemat", iar în pliantul primit de la RATB bisericuţa nici nu-i pomenită. "Eu nu înţeleg de ce au mai băgat-o şi pe asta în traseu... Nah... Era ecumenic şi cică să nu fie doar parcul, să fie şi-o biserică... Da' ce Dumnezeu, că doar e ditai mănăstirea la Comana!", îşi exprimă mirarea chiar şi şoferul autobuzului. Oamenii se închină pe la icoane, aprind o lumânare şi se îndepărtează. "E frumoasă bisericuţa, dar păcat că nu e nimeni să ne spună ceva despre ea...", spune dezamăgită o doamnă.

"Ieşim de pe drumul ăsta?", îl întrebăm pe şoferul RATB. Bărbatul râde şi zice că da, "dar ţineţi-vă bine, că intrăm pe unul şi mai şi!". Nu minte. Până la Comana avem în dreapta porumb, în stânga floarea-soarelui, iar sub roţi cratere. "Numai pietre la rinichi să n-ai pe drumul ăsta", râde amar cineva în autobuz.

Probabil de mila pasagerilor - că pe traseu nu era inclusă - şoferii celor două autobuze de pe traseul 9 decid să oprească şi la Mănăstirea Comana. "Noi staţionăm aici 10 minute, că mai mult nu avem voie. Dacă vreţi, puteţi rămâne la slujbă şi ne întâlnim în parcul natural", zice unul dintre şoferi. "Da' e departe parcul?", întreabă îngrijorată o femeie. "Nu e, doamnă! E de aici, înainte şi la dreapta şi mergeţi vreo 500 de metri", o linişteşte şoferul. Lumea rămâne la mănăstire, autobuzele pleacă goale spre parc.

Doi dintre turişti, soţ şi soţie, nu rămân mult la biserică. Se îndreaptă agale, cu rucsacurile în spinare, spre parc. Ce nu ştie nimeni deocamdată e că cei 500 de metri estimaţi de şoferi sunt, de fapt, vreo 3-4 kilometri. După vreo jumătate de oră îşi dau seama şi reprezentanţii RATB de eroare şi se întorc după turişti. Mulţi o luaseră însă înainte, pe jos, bombănind.

Parcul Natural Comana e, de fapt, o pădure. Pliantul ne povesteşte ceva despre o baltă, o deltă, specii de păsări... Balta se vede doar din autobuz, undeva în stânga. Arată ca o mlaştină mare pe care plutesc doar gâştele localnicilor. Şi în jurul căreia e plin de escavatoare - se fac lucrări de îndiguire. Aşa că de vizitat rămâne doar pădurea. Care, ca orice pădure din România, e plină de oameni veniţi cu grătarul să acopere cu fum speciile rare de plante şi să lase amintire-n urma lor nişte PET-uri de bere.

Nici aici nu-i nimeni să povestească ceva despre parc, despre arbori sau măcar să mintă frumos turistul cu o legendă inventată. Nimic.
Doar un drum pietruit prin pădure şi manele care se aud din tufişuri. În apropierea parcului nu găseşti nici un chioşc de unde să poţi cumpăra măcar o sticlă de apă. În schimb, în buza pădurii e ditai restaurantul de 3 stele. "Eh... Asta e! Măcar am ieşit şi noi un pic din Bucureşti!", spune o doamnă.
Am înţeles acum care-i targhetul turismului "ecumenic" - oamenii cărora le poţi spune, fără probleme, "ia nimic, ţine strâns, ciocu' mic şi zi mersi!".