Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
■ Ada Condeescu: Teama de cele două personaje a fost diferită, dar la fel de intensă."Ana" a fost primul rol într-un film de lung metraj. Când am filmat aveam 20 de ani şi eram anul II la facultate, ambiţia şi dorinţa să împlinesc acest rol principal după 6 luni de casting erau foarte mari şi teama pe măsură. Soluţia pe care am descoperit-o când am ajuns pe platou a fost dăruirea totală şi încrederea oarbă în regizor, parteneri şi echipă. Cu "Loverboy" a fost într-un fel şi mai greu, pentru că după un succes şi multe laude trebuia să vină din partea mea confirmarea. După ce am citit scenariul însă, "apăsarea" aceasta a dispărut, pentru că am dat de un personaj cu totul nou, complex, cu o poveste extraordinară şi care cerea evident un salt important pentru mine ca actriţă. Mi-am dat seama cât de importante au fost cele 2 luni de pregătire pentru "Veli" şi cât de important e să învingi teama şi să te arunci în construcţii şi poveşti.
■ La 6 ani, jucai pentru prima oară pe o scenă adevărată. Un an mai tărziu, filmai pentru o co-producţie româno-franceză. Care au fost oamenii care ţi-au îndrumat paşii spre actorie?
■ Aş începe cu Alain Delon, cu care voiam să mă mărit la 4 ani, văzusem o poză superbă şi am rămas îndrăgostită mult timp de el. După el, DeNiro, Pacino, Anthony Hopkins... Mă fascinau pur şi simplu. Apoi oamenii s-au transformat în locuri şi senzaţii: serile la teatru, tavanul Odeonului care se deschide şi prin care se vede cerul, culisele, mirajul pe care scena îl creează uneori. Iar mai târziu, la sfârşitul liceului, când eram hotărâta că vreau să intru la UNATC, Florin Zamfirescu mi-a fost aproape şi m-a ajutat mult. Am fost fericită să-l am lângă mine. Cred că un atu pe care îl stăpânesc în meseria asta este puterea de a mă lăsa, conştient, influenţată de emoţiile celorlalţi, de vorbele lor, de priviri, de voce, de felul în care privesc lumea. Aşa că există fragmente, din mulţi oameni pe care i-am cunoscut, fie şi pentru câteva ore, care m-au influenţat. Există şi câteva întâlniri, foarte puţine, cu oameni frumoşi care continuă să existe în mine.
■ Tatăl tău a fost, aproape două decenii, director al Muzeului Literaturii Române. Mama e tot literată. Aşa se face că ai crescut într-o lume a artiştilor, a scriitorilor. Cum a fost perioada aia a vieţii tale, care erau cărtile pe care le citeai, ce personalităţi ai cunoscut, graţie părinţilor tăi?
■ De când eram mică, voiam să fiu mare. Şi mai ales independentă (râde). Aşa că sfaturile părinţilor şi cărţile pe care îmi spuneau că ar fi bine să le citesc, veneau ca nişte obstacole în calea mea de luptător răzvrătit. Mai târziu abia, am început să citesc şi a început să îmi placă la nebunie. Aşa că, din copilărie, îmi sunt prezente petrecerile, concertele de jazz, concursurile de echitaţie, recepţiile la care mă ducea tata şi eram îmbrăcată foarte frumos de către mama (râde). În copilărie, am cunoscut foarte mulţi oameni. Mamei îi plăcea să dea petreceri şi să gătească bunătăţi nemaivăzute, iar cu tata am colindat lumea ani buni. Când am ajuns în liceu, datorită lor îi cunoşteam îndeaproape pe Blaga, Eminescu, Blecher şi Nichita Stănescu.
■ Spui că te-ai nascut să fii actriţă. Cum, când ai ajuns la concluzia asta?
■ Sunt unele lucruri pe care le ai în tine şi le simţi, le ştii. Fără cuvinte, fără explicaţii logice, fără de ce-uri. Cumva ca atunci când te îndrăgosteşti cu adevărat. Nu ştii cum, când, dar simţi că e dintotdeauna. Aşa mi s-a întâmplat cu actoria. A fost ca un instinct pe care ştiam cu siguranţă că trebuie să-l urmez. Drumul spre asta mi s-a deschis, întâmplător, de când eram mică, dar doar aşa, cât să mă pătrundă un fior şi să rămână acolo, nedescifrat. În clasa a 12-a, am dat un bac internaţional italo-român şi voiam să plec la studii în Roma, dar m-am răzgândit cu 3 luni înainte, deşi făcusem toate aranjamentele. Şi bine am făcut (râde).
■ Cum vede o actriţ de 24 de ani cinematografia românească actuală, cu tot ceea ce implică ea?
■ Eu cred in cinematografia romaneasca si cred ca in curand se vor produce si mai multe filme ,vor exista mai multe personaje feminine cu poveşti nu neaparat realiste şi cred că scenariile vor avea din ce în ce mai mult curaj. Ultimul film în care am jucat,"Lupu", care cred că va avea premiera anul acesta, este total diferit de ce s-a făcut. Este o poveste surealistă, cu personaje din lumi imaginare care se îmbină cu realitatea, este ca o călătorie prin Infern, Purgatoriu şi Paradis.
■ În ce proiecte eşti acum implicată?
■ Urmează să am premiera unui spectacol pus de regizoarea Sânziana Stoican la Teatrul Dramatic din Braşov, "Trei Femei Înalte" de Edward Albee. E un spectacol foarte frumos,emotionant, la care s-a muncit mult. În spectacol joacă Virginia Itta Marcu şi Gabriela Butuc, cred că va fi un spectacol cu viaţă lungă. Luna viitoare plec la Berlin, în programul Shooting Stars, cea mai importantă platformă de promovare a tinerilor actori din Europa. Am să iau un premiu de recunoaştere a talentului, pentru rolurile pe care le-am făcut până acum şi sper să îmi găsesc un agent prin care să merg la cât mai multe audiţii în străinătate. Simt întoarcerea la Berlinale ca un semn de foarte bun augur şi sunt bucuroasă să urc din nou pe scena unde filmul nostru a luat două premii. Cred că acum emoţiile o să fie şi mai mari, pentru că atunci premiile m-au luat pe neaşteptate. Sper ca după Shooting Stars să apară proiecte noi şi întâlniri importante .
■ Eşti înnebunită după echitaţie. Dar voiai să experimentezi şi zburatul cu parapanta. Mergi în continuare la echitaţie? Ai reuşit să sari cu parapanta?
■ (Râde) Nuuu... din nefericire. Nici una, nici alta. Dar mai tristă sunt pentru zbor. Echitaţie fac de când aveam 9-10 ani, aşa că pot să mai aştept, zborul însă a devenit prioritar.
■ Cum a fost 2012, ce-ţi doreşti de la 2013?
■ 2012 a fost un an foarte ciudat pentru mine, lucruri bune, întâlniri frumoase. Cel mai entuziasmată sunt de lucrul care a durat 3 luni pentru spectacolul din Braşov şi de experienţa juriului din Sarajevo, unde au fost 10 zile minunate, cu filme bune şi oameni plăcuţi! Iar pentru 2013 îmi doresc să am proiecte, să muncesc, să învăţ lucruri, să descopăr, să cresc şi să dăruiesc oamenilor cât mai mult.
A fost o bucurie să joc alături de Sergiu Nicolaescu
În filmul de lumgmetraj “Lupu”, regizat de Bogdan Mustaţă şi produs de Strada Film, am jucat alături de Sergiu Nicolaescu în câteva scene. Am avut o bucurie cu totul neaşteptată. Am reuşit să înţeleg mai bine ce înseamnă răbdarea actorului pe platoul de filmare, am văzut ce înseamnă să fii umil în sensul frumos al cuvântului, chiar după atât de multă experienţă şi zile de filmare. Noi, cei mai tineri, eram agitaţi, cu teamă, nerăbdători pentru următoarele secvenţe, însă el stătea calm, gândindu-se la rol sau privind trecătorii.
