DUCU BERTZI: Unii ar vrea să facă artă, dar fără sacrificii. Nu se poate așa

Sabina Iosub: Când s-o-mpărțit norocu’, Ducu unde-o fost?

 

Ducu Bertzi: Eram prin Maramures. Și nu mă gândeam atunci că o să ajung să împart norocul și prin alte părți, de fapt prin toate colțurile lumii.

Sabina Iosub: Și când a venit gândul?

 

Ducu Bertzi: Așa, gândul de plecat mi-a venit din copilărie, că de-aici am rămas și cu numele de Ducu. Când eram mic numai asta ziceam: duc, duc, duc. Când m-am făcut mai mare și am avut vârsta de ducă am câștigat în clasa a 11-a primul loc la festivalul de muzică folk de la Sighet și m-au întrebat ce premiu să-mi dea, că atunci nu se dădeau bani și eu am spus că vreau o valiză.

 

Sabina Iosub: Valiză pe care o mai ai și acum.

 

Ducu Bertzi: Da, am și acum valiza. Cu aia am umblat prin turnee până au apărut astea mai șmechere, pe role.

 

Sabina Iosub: Ce ai pus acum în valiza aia?

 

Ducu Bertzi: Sunt articole de ziar, fotografii, dar s-a umplut și am luat și alte valize la rând.

 

Sabina Iosub: Când ai simțit că te duci în zona asta a muzicii, că e locul tău într-acolo?

 

Ducu Bertzi: Cred că tot timpul am avut chestia asta, pentru că atunci când eram mic mergeam cu mama la repetiții pe la coruri, unde-mi plăcea foarte mult să stau. Stăteam acolo cuminte, nu mă mișcam și ascultam. Apoi de la 6 ani am făcut vioară, în clasa a 6-a am intrat într-o trupă mai mare, din clasa a noua am avut propria mea trupă. Tot timpul am fost cu cântatul. Din partea tatălui se voia să fac o carieră înclinată spre matematică-fizică, ceea ce am și făcut când m-am dus la Politehnică. Îmi plac și matematica și fizica, dar mai mult îmi place muzica.

 

Sabina Iosub: Știu că te apuci de compus dupa ce auzi textul. Cum e momentul acela? Îl simți?

Ducu Bertzi: Da, îl simt. Ăsta e cuvântul. Am încercat să fac și niște chestii forțate și le-am înregistrat, le-am lăsat să dospească, dar dupa aceea mi-am dat seama că nu exprimă ceea ce înțelegeam eu din textul respectiv. Simbioza nu era făcută. Renunțam și la un moment dat venea și linia care trebuia.

Sabina Iosub: Nu poate veni cineva la tine în momentul ăsta să-ți spună: Fă-mi un cântec.

 

Ducu Bertzi: Au mai fost cazuri, dar puține. Nu ies întotdeauna. Dacă mă roagă cineva să-l fac repede, îl fac, dar nu iese așa cum trebuie. Am făcut și pe vremea lui Păunescu așa, după texte gata. Au ieșit, dar nu m-am omorât după ele.

 

Sabina Iosub: Cenaclul a fost momentul în care ai reușit să te cunoști mai bine pe tine?

 

Ducu Bertzi: Da, sigur că da. Acolo era un laborator în continuă transformare, în continuă cercetare unde lucrurile nu stăteau în nemișcare. Permanent se întamplau lucruri acolo. În 24 de ore la cenaclu se întamplau câte se întamplă cuiva în 2 luni. Era un fel de piață liberă a creației, iar lucrurile performante imediat ieșeau în față.

 

Sabina Iosub: Era și o concurență foarte mare...

 

Ducu Bertzi: Da, exact. Era o concurență care ne ajuta pe toți până la urmă.

 

 

Sabina Iosub: Mi-ai povestit la un moment dat că au fost cântece care au salvat oameni, cântece care i-au făcut pe alții să se iubească.

 

Ducu Bertzi: E adevărat! Primeam multe mesaje cu povești. Prima dată am fost surprins. După câteva cazuri am fost mândru ca am făcut ceva mai mult decât faci într-un concert când pentru câteva ore dai oamenilor o stare de bucurie sau de melancolie. Astea sunt stări care trec. Dar când ajungi la situații în care oamenii vin să-ți spună că au vrut să-și pună capăt zilelor, dar o melodie i-a salvat, e altceva.

 

Sabina Iosub: Despre care melodie este vorba?

 

Ducu Bertzi: Au fost mai multe cu care am avut genul ăsta de întâmplări. A fost și „Focul Vânăt”, a fost și „M-am îndrăgostit numai de ea”.

 

Sabina Iosub: Ai realizat până la aceste mesaje cât de importantă este opera ta?

 

Ducu Bertzi: Cred că atunci am realizat cât de important este ce transmit. Așa sigur că realizam, pentru că vedeam oamenii cum veneau la un concert, fiecare cu preocupările și gândurile lor. La primul contact cu ei de pe scenă vezi că încă nu lasă preocupările deoparte. Dupa aceea vezi, încet-încet cum se transformă.

 

Sabina Iosub:  Auzind poveștile astea nu ți-a fost teamă? Încărcătura nu a fost prea mare?

 

Ducu Bertzi: Ba da, dar este o încărcătură pozitivă. Câtă vreme știi că ai reușit să faci niște lucruri bune, e extraordinar. Tot la capitolul ăsta de încărcături pozitive am primit semnale de la părinți, de la mame, care-mi spuneau că pe muzica mea copiii adorm imediat. Și mă gândeam la un moment dat să fac un dormitor unde să pun eu muzica ce știu că ar trebui și să-i aducem pe toți copiii care nu vor sa doarmă.

Sabina Iosub:  Succesul tău este obținut cu sacrificii...

 

Ducu Bertzi:  Cu mari sacrificii. Chiar ieri mă gândeam la treaba asta, vorbeam și cu Theodora (n.r. soția) apropos de faptul că sunt unii care ar vrea să facă și artă, dar fără să sacrifice nimic. Nu se poate așa.

 

Sabina Iosub: Ai vreun regret? Știu că sacrificiul a fost întotdeauna legat de familie.

 

Ducu Bertzi: Da, am. Au fost momente importante în care nu am putut să fiu alături de ei. Pe primul plan erau concertele, albumul, repetițiile, promovarea albumului. Tot timpul altele erau în prim plan. (devine melancolic)

 

Sabina Iosub: Ce ai pierdut din evoluția copiilor?

 

Ducu Bertzi: În fiecare etapă am pierdut câte ceva. Știi, acum la întrebarea ta aș răspunde că: Slavă Domnului, nici nu știu bine ce am pierdut. Dacă aș sti ar fi și mai mare supărarea. Ce știu, știu sigur că-mi pare rău. Uite, de exemplu când a terminat Rareș facultatea nu am putut să fiu prezent.

 

Sabina Iosub: Te-au înțeles?

 

Ducu Bertzi: (se gândește). Cred că da! Cred că s-au și obișnuit. Ei au crescut așa. Week-end-ul nu era week-end că tata nu-i acasă și dacă ieșeau, ieșeau doar puțin, că vacanțele se făceau tot în funcție de programul lui tata. Cred că s-au obișnuit și dacă nu m-au înțeles de la început s-au obișnuit cu starea de fapt. (cade pe gânduri)

 

Sabina Iosub: Recuperezi acum ca bunic...

Ducu Bertzi: (râde,se însuflețește) Da, dar încă nu reușesc cum aș vrea. Programul meu tot încărcat e. Oricum, ca bunic, cum spune și Theodora, acum fac niște lucruri pe care trebuia să le fac ca parinte. Sunt multe lucuri mărunte pe care ca parinte credeai că știi să le faci, dar acum ca bunic aflii că de fapt se fac altfel, sau că sunt altele și mai importante.

 

Sabina Iosub: Sunt foarte multe proiecte în care ești implicat... Cum reușești și acum să prinzi în continuare la public? Cânți de atâția ani, publicul, moda, oamenii s-au schimbat, dar prinzi la toate aceste generații. Știi că alții te invidiază…

 

Ducu Bertzi: M-am gândit la asta, dar nu am ce să le fac. Nu știu cum fac. În primul rând îmi mențin ritmul de viață cu care m-am obișnuit de zeci de ani. În al doilea rând, cu timpul au apărut și solicitări de implicare în alte proiecte. Am și obiceiul ăsta prost că nu pot să refuz nimic. Și la tot și la toate spun da. Ba au fost tot felul de concerte caritabile, în special pentru copii cu problem, iar la acestea am răspuns imediat. Apoi emisiunea pe care o fac la radio și cu care anivesez mâine-poimâine 18 ani: de la ea au venit solicitări să fac emisiune și la televiziune, pe care nu știu dacă o să o mai fac din toamnă, dar eu sunt liniștit că ce am făcut până acum semnalele sunt că a fost un lucru bun. În afară de astea sunt festivalurile pe care m-am implicat să le fac. Nu m-am implicat să le fac ca să fiu eu moț acolo. Vorbeam cu Anda Pittiș – încercau de ani de zile să facă un festival la care să aibă și periodicitate în memoria lui Florian și după ce am tot tatonat tot felul de terenuri până la urmă am reușit să facem 3 ediții. Ne-am cantonat în zona floriilor în perioada frumoasă din aprilie-mai când viața renaște și am spus că este cel mai frumos cadou pe care putem să-l facem memoriei lui. Ăsta e un proiect. Apoi am început la Sighet alt proiect. Am spus că fac acolo un proiect, o gala - Floare de Colț. Și ăsta în august ajunge la a treia ediție. M-au solicitat și alții să-i ajut la proiecte, m-am implicat cât a fost nevoie. Imi face placere să mă implic.

 

Sabina Iosub: Secretul succesului muzicii tale este în…?                

 

Ducu Bertzi: Cred că acum contează bine să știi cum este piața, dar cred că cel mai important este cum te sunt oamenii. Dacă umbli cu șmecherii publicul se prinde imediat, iar oamenii care te-au citit a doua oară nu-i mai vezi. Trebuie să fi cât se poate de real, de normal, să fii tu însuți. Niciodată nu am făcut rabat de la calitate numai de dragul de a mai coboî la ce propunea o anumită cantitate de public. S-a întamplat și se întamplă ca în sală să găsești un public care ar fi dorit să cobori standardul. Niciodată nu am coborât ștacheta. Ăsta sunt (se înfierbântă) și mă luați așa cum sunt. Și uite că treaba asta a ținut!

 

Sabina Iosub: Mă gândeam și la felul în care ți-ai ales colaborările. Nu au fost întamplătoare, deși sunt convinsă, ai avut multe propuneri. Cum i-ai ales? E vorba de chimie, de lucrurile deosebite pe care le puteați face împreună?

Ducu Bertzi: În primul rand de la lucrurile deosebite, cum spui tu. Îți alegi oamenii, dar e preferabil să o faci din zona profesioniștilor, unde fiecare știe ce are de făcut, dar, cu toată personalitatea lor, atunci când sunt pe scenă alături de mine vreau să spirjine cauza mea. Sigur că după am încercat și eu și am reușit să-i scot în evidență pentru că fiind vorba de profesioniști, și ei trebuie puși în valoare. Important era ca atunci când lucra cu mine să mă ajute pe mine în construcție.

Sabina Iosub: E perioada în care se poartă din nou duetele sau piese vechi refăcute în duet cu cineva. Pregătești ceva în zona asta?

 

Ducu Bertzi: Nu m-am gândit la asta. În ultimul an mi-am diversificat și modul de apariție. Dacă într-o vreme cântam doar în două chitări, după aceea am cântat numai cu vioara, începand din toamnă am revenit la o formulă două chitări și o vioară, dar am făcut și o formulă de acustică cu două chitări și un contrabas. În ianuarie am zis: hai să fac anul ăsta un alt proiect și am trecut la o formă mai existinsă. Acum cânt și cu clape și cu vioară și cu chitară ca să pot așa aborda și o zonă care era mai greu de abordat - concertele în aer liber. Dar, de exemplu, astă seară o să cant la teatru și o să cânt singur pentru că la teatru este suficient. A consumat și timp și muncă și nervi să faci diferite formule de spectacol, să repeți cu toți în așa fel încât dacâ mâine este nevoie de o formula, când am spus: haideți, ăia să știe ce au de făcut.

Sabina Iosub: Zi-mi cum ai ajuns să cânți în Cuba...

 

Ducu Bertzi:  Eu am mai fost la zilele francofoniei în 2003 în Tunisia și am păstrat o relație peste timp cu cei care se ocupau de zilele francofoniei. Ei m-au întrebat dacă nu aș cânta și în Cuba. Acuma râd și spun: noroc că am fost și am cântat în Cuba că după mine s-a dus și președintele Franței.

Sabina Iosub: Cui i-ai cântat acolo?

 

Ducu Bertzi: Foarte mulți cubanezi care vorbesc limba franceză, dar am întâlnit și niște cubanezi care au făcut facultăți prin România. Am avut un sentiment de tristețe acolo. Am văzut o lume care a fost și care a apus, dar și o lume care după 50 de ani nu reușește să ajungă în zilele noastre. Foarte ciudat. Am avut acolo foarte multe amintiri din tinerețea mea. Chiar vorbeam cu cei de acolo și le spuneam, că pentru un turist dintr-o țară civilizată, Cuba este o țară exotică, dar o țară săracă în care turismul se face perfect. Ei bine, lucrurile astea eu le știam dinainte. Turismul ăsta așa-zis perfect îl știam dinainte de 1989 când mergeam să cânt cu grupul Song și ne cazau la Mamaia la Rex printr-o firmă germană. Și nemților pe care-i întâlneam acolo li se părea că aia e România, ce vedeau ei la Rex.

 

Sabina Iosub: A fost ca o întoarcere în timp...

 

Ducu Bertzi: Da... și și râdeam. Că-i vedeam în Cuba cum dansau și îmi spuneam: Ăștia parcă sunt cei de la Ansamblul Doina al armatei de la noi. Pe de altă parte, i-am văzut din hotel... internetul merge prost acolo, se transmite prin satelit, nu au cablu și vis-a-vis de hotel era un centru de afaceri care avea un internet cafe și vedeam foarte mulți tineri care stăteau afară și așteptau la coadă ca să intre. Și mi-am adus aminte cum stăteam eu ca student la telefoane la coadă la palatul telefoanelor când încercam să vorbesc cu mama care era la Sighet. Mergeam la palatul telefoanelor studenții, făceam comanda și după aia stăteam afară și ascultam un difuzor în care ne anunțau numele. Dura și câte 3 ore până apucam să vorbim.

 

Sabina Iosub: Și cât aveai voie să vorbești?

 

Ducu Bertzi: Vorbeam, că platea mama, dar nici pe ea nu puteam să o pun să plătescă foarte mult. A fost o întoarcere în timp pentru mine și asta a contrabalansat pentru mine bucuria. Altfel ei sunt liniștiți, sunt fericiți cu viața pe care o au, dar e clar că nu sunt mulțumiți. Fiind însă din zona Amerciii Centrale, pentru ei e important soarele, muzica, viața, indiferent cum o trăiesc.  

Sabina Iosub: Cum a fost viața ta până acum? Pe plus, pe minus? Încercări?

 

Ducu Bertzi: (fără să se gândească) Pe plus! Încercari toată lumea are și trece, dar altfel a fost o viață pe plus. Am fost un norocos de când m-am născut, că m-am născut în Maramureș unde am învățat niște lucruri fără să-mi dau seama și după aceea a trebuit să fiu atent să le pot transpune mai departe. A fost o viață pe plus. Sigur că nu a fost totul ușor, dar și in zodie la mine, la fecioară, scrie că totul se construiește greu și cu muncă.

 

Sabina Iosub: Nu pot să nu te întreb, știu că o să sune ciudat, dar la “M-am îndrăgostit numai de ea” Theodora ce a zis?

 

Ducu Bertzi: Mi-a spus că este un text extraordonar, mai ales că textul l-a facut nașa noastră. Bine, nimeni nu realiza atunci că va căpăta așa un mare impact.

Sabina Iosub: Nu te-a întrebat nimic? De exemplu, dacă e vorba despre ea sau… ?

 

Ducu Bertzi: Nu, nu! Mai ales că ea a fost martor la facerea piesei, iar nașa, Daniela Crăsnaru, e o poetă de seamă.

 

Sabina Iosub: Ești un romantic, un realist?

 

Ducu Bertzi: Romantic, dar cu o urmă de pragmatism.

 

Sabina Iosub: Cum vine asta?

 

Ducu Bertzi: Păi când vine vorba de lucruile care trebuiesc rânduite în viață sunt destul de pragmatic, dar cu o undă de romantism. Întotdeauna cred că lucrurile se pot face mult mai bine. Nu sunt niciodată mulțumit de ceea ce fac, până la capăt.

 

Sabina Iosub: Se spune despre artiști că trăiesc în norișorul lor. Faci și lucruri extrem de pământești? Schimbi becuri în casa, faci de mâncare?

 

Ducu Bertzi: Mai puțin acum, dar în trecut, da! Așa am păcălit-o pe Theodora. De fapt nu am păcălit-o, îmi făceam de mâncare. Mai am și acum prieteni în București care râd cu Theodora. Sunam și întrebam dacă să pun mărar în ciorba asta și-mi spuneau: Cum să pui mărar? Păi nu am altceva. Atunci nu pune nimic! Am avut și accidente de muncă, chiar urâte în procesul de a face de mâncare. Unul nasol! Am vărsat o oală de ciorbă fierbinte pe picior. A fost urât, cu arsură mare, chiar într-o periodă cu vreme urâtă. A doua zi s-a închis circulația în București din cauza ninsorii. Și mi-a fost destul de greu.

 

Sabina Iosub: Deci ai cucerit-o cu mâncarea, dar cum ai ținut-o? E complicată existenta alături de un artist...

 

Ducu Bertzi: (râde) Ia întrebați-o. Nu știu, a fost o relație normală, foarte faină și este în continuare. Am rezistat unul cu altul.

 

Sabina Iosub: Mai mult ea cu tine sau tu cu ea?

 

Ducu Bertzi: (râde) Unul cu altul. Am reușit, au crescut copiii mari, suntem și bunici acum.

 

Sabina Iosub:  La ce visezi acum?

Ducu Bertzi: Ei, nu vreau acum să mă apuc de cine știe ce proiecte. Sunt câteva pe care încă nu le-am terminat – mă refer la creație artistică, de albume – și care chiar mă simt dator să le închei și o să le închei o data și o dată, dar alte mari proiecte nu aș mai porni acum. Consumul este foarte mare, iar lumea s-a schimbat. Acum 10 ani o lansare de album era o sărbătoare. Venea enorm de multă presă, toate ziarele aveau o pagină de cultură indiferent de format și scriau despre album. Acum lucrurile s-au schimbat și la voi, la presă, dar și la noi. Acum lansezi albumul și scrii pe internet – gata, am lansat albumul. Salut, asta a fost! Și difuzarea, dar și capătul final, vânzarea era alta. Țin minte cand am scos un album de colinde, atunci mi-am dat seama că lucrurile au luat-o pe un făgaș în jos de nu se poate. Încă era bine, prin 2005-2006, conferință de presa într-o ceinărie, atmosferă faină de tot. După vreo două zile am plecat prin turneu cu albumul. Când mă intorc, intru pe un calculator și descopăr că pe nu știu câte site-uri din alea cu “descarcă gratis” era albumul meu. 

 

Sabina Iosub:În final, un mesaj pentru cititorii Jurnalului Național.

 

Ducu Bertzi: Eu, ca un vechi cititor al Jurnalului, le spun să rămână aproape de presa scrisă pe care eu o iubesc, iar eu cred că lucrurile în ceea ce privește presa scrisă par să fie reparate. Uite, aici sunt romantic, dar îți spun și de ce. Am fost în Finlanda acum vreun an și ceva pentru un concert. Și ne spuneau gazdele noastre de acolo că aveau un tiraj pentru un ziar de acolo care acoperea 50 la sută din populație. Eu eram curios, că-i tot vedeam cumpărând ziare și mă gândeam: Uite, aici nu s-a schimbat, ziarul este sfânt!