Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
DIALOG ● O reîntîlnire încîntătoare sau o descoperire uimitoare, printre amintiri necenzurate
Petru Popescu a lăsat literaturii române romane de o incontestabilă
valoare. Peste cîteva zile, scriitorul va reveni în România. La
Bucureşti, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, miercuri, 21 mai,
la ora 17:00, va avea loc întîlnirea lui cu scriitori, cititori,
prieteni, pentru un dialog interactiv şi o sesiune de autografe.
DIALOG-DELECTARE ● O reîntîlnire încîntătoare sau o descoperire uimitoare, printre amintiri necenzurate
Petru Popescu a lăsat literaturii române romane de o incontestabilă valoare. Peste cîteva zile, scriitorul va reveni în România. La Bucureşti, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor,miercuri 21 mai, la ora 17,va avea loc întîlnirea lui cu scriitori, cititori, prieteni, pentru un dialog interactiv şi o sesiune de autografe.
A intrat în literatură la douăzeci şi doi de ani, cunoscînd un succes precoce neegalat la acea vreme.A primit adeziunea rapidă şi entuziastă a publicului cititor, cărţile sale s-au bucurat de recunoaşterea criticilor, a fost bursier al premiului Herder, decernat la Viena. A publicat patru romane citadine foarte controversate in şase ani. A stârnit fireşte, controverse, bîrfe, şi invidii de la confraţi.
Petru Popescu este prin ceea ce a scris în România, un autor citadin, un scriitor care a iubit cu patimă Bucureştiul. Fragmente semnificative din romanele sale ( ,,Prins", ,,Dulce ca mierea e glonţul patriei") sînt adevărate poeme în proză. În plină glorie (1974) decide să rămînă în Occident unde, ajutat de talentul său şi de stăpânirea perfectă a limbii engleze, şi-a consolidat o nouă carieră literară. Astfel, a devenit în SUA un scriitor de succes şi un cineast apreciat. Locuieşte în Beverly Hills, este căsătorit cu scenarista si jurnalista Iris Friedman şi au doi copii. Ultimul roman publicat în ţară, ,,Copiii Domnului ", s-a tipărit în 100.000 exemplare care s-au vîndut ca pîinea caldă, pentru că aproape concomitent cu apariţia se răspîndise zvonul că autorul nu se va mai întoarce în patrie. Zvonul era întemeiat. Din cauza situaţiei politice de dinainte de 1990 nu a putut fi prezent la înmormîntarea tatălui său, Radu Popescu (cronicar dramatic , a condus revista ,,Teatrul" în perioada 1969-1973), şi abia in 1992 va călca din nou pe pămîntul natal.
- Jurnalul Naţional: După succesul fulminant din anii 70, cărţile semnate Petru Popescu au fost eliminate din biblioteci, numele v-a fost şters din dicţionare,volumele nu au fost reeditate şi nici nu a existat vreo referire oficială la ele. Desigur, eraţi orientat către ascensiunea ,,hollywoodiană" , dar nu v-au atins spaima şi suferinţa că aţi fi putut rămîne într-o nemeritată uitare în România ?
Ţin minte, cnd scriam la vechea mea maşină de scris, manuală, nu electrică, în strada Iulius Fucik 9; uneori reciteam un pasaj după ce-l scrisesem. Dacă îmi plăcea, era imposibil să nu simt două gînduri simultane: vă veţi regăsi în acest pasaj, prietenii mei, egalii mei de vîrsta şi de idealuri, din Bucureştiul meu fermecat? Şi al doilea gînd: oare veţi putea citi acest pasaj? - adică, va trece de direcţia presei? Ce scheme, ce manevre să fac, chiar aici în mai josul acestei pagini, pentru ca ochiul cenzurii să cadă pe alt pisc de îndrăzneală, să-l taie pe acela, şi să lase în pace cartea însăşi, aşa cum o întrezăresc eu?
Şi iată că ochiul cenzurii a clipt, orbit de pagină, şi adevărul a rămas pe pagină. Aceste cărţi continuă să se citească; a propos, am un public numeros între românii de aici.
Mi-a mers la inimă ce mi-a spus de curînd un tînâr intelectual din Bucureşti: dacă cititorii români de azi, mi-a spus el, vor să citească ce-a fost comunismul de zi cu zi în România, ei se duc la ,,Prins", la ,,Dulce ca Mierea", ori la ,,Sfîrşitul Bahic". Se duc la o proză care s-a procupat sincer atunci, în epocă, de ce se întîmpla unei întregi societăţi. Ce pot să spun? Am fost încîntat. Scrisul meu de atunci e viu.
Ce exploziv şi vizual vă descrie criticul literar Alex Stefănescu în a sa ,,Istorie a literaturii române contemporane" : ,,Cu primul său roman, ,,Prins"(1969) Petru Popescu a făcut senzaţie, ca un hippy care ar fi apărut la un congres P.C.R. "... Cum comentaţi această descriere ?
Prinde bine cît de extrem de diferită era proza mea, cît de adînc reprezenta sensibilitatea generaţiilor captive. Prinde şi faptul că un stil foarte modern şi direct poate fi durabil în timp. De fapt azi, când paginile mele de atunci nu mai sunt aşa senzaţionale politic, se vede că acele carţi nu erau oportuniste tematic. Înţelegerea istoriei, iubirea imposibilă, patriotismul imposibil, moartea, astea sunt teme despre care scriu şi azi.
- Succesul literar din America a însemnat şi o conformare la gustul publicului din ţara adoptivă ?
- În perioada 1992-1995, aţi organizat în SUA un lobby pentru România, ceea ce, să recunoaştem, v-a adus critici din partea intelectualilor români aflaţi în opoziţie. Asta pentru că s-a văzut în acţiunea dumneavoastră o solidarizare cu regimul politic al acelor ani. Ce aţi spune astăzi celor care vor să vă înţeleagă şi să vă cunoască, referitor la acea stare de fapt ?
-- România era considerată a bucată de Infern. De la descoperirea copiiilor orfani uitaţi, la statuile lui Ion Antonescu, la maşinaţiile Securităţii zisă la putere şi controlînd viaţa politică, la sărăcie şi izolare, percepţia era total negativă. Conform analfabetismului politic american, românii erau de vină de propria lor situaţie, şi de sub Ceausescu, şi după.
-- Românii ca personalitate naţională erau consideraţi arieraţi, dificili, cu capul în nori, ingraţi Occidentului(!), şi antisemiţi curent cît şi retroactiv.
-- România nu mai "merita” nici măcar clauza naţiunii favorizate pe un an.
-- Naţii şi naţionalităţi competitive cu România erau încîntate ca optica negativă despre Romania să continue.
-- Am discutat în 1991 despre România, la Washington, cu un oficial de la Departamentul de Stat. Iată ce mi-a spus, cinic şi onest:,, Dacă Iliescu e ales, atunci e legitim ca preşedinte. Între timp, românii ca dv, d-le Popescu, au opţiunea să ajute Romania astăzi, sau, ca să nu li se zică că l-au ajutat pe Iliescu, peste opt sau zece sau doisprezece ani. E alegerea dumneavoastră.
Acelea au fost condiţiile în care am pus trei ani de muncă la construirea acelui lobby. Practic, afară de chestiuni concrete cum era recîştigarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, job-ul meu era să vorbesc România de bine, 24/7 cum se zice în engleză - douzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile pe săptâmână.
Dar, la obiect: l-a ajutat acel lobby pe Ion Iliescu? Desigur. A ajutat şi România, sau chiar România întîi? Desigur, România întîi. Mă simt curat la suflet că am facut-o? Absolut. Aş fi ajutat şi un alt preşedinte? Desigur, dacă era ales şi dacă mi-o cerea. Disidentul Mihai Botez, pe care îl stimam, a facut la fel ca mine.
În legătură cu oligarhia care s-a ridicat în acei ani, "clasa avută de azi” - ea s-ar fi ridicat şi sub un alt preşedinte, şi probabil identică. Nu conducătorii profită întîi de o guvernare, ci cei ce deţin pîrghiile, şi dacă nu au comis crime cu adevărat revoltătoare, nu le ia nimeni pîrghiile din mînă. Dar în acei ani, prin acţiunea mea directă, sunt mîndru să spun, am eliminat aici în America o mulţime de nerozii şi inexactităţi despre România ca naţie, ca tradiţie intelectuală, şi în general ca spaţiu în lume. O să se ştie cît de mult bine am făcut pentru România, în detaliu, cînd am să-mi scriu memoriile; de pildă, eu le-am confirmat conducătorilor de aici, nu cu statistici reci, ci cu pasiunea unui român angajat ca român până şi pe malurile Potomacului, cît de funestă pentru populaţia României fusese sprijinirea lui Ceauşescu de către Guvernul american; şi dacă americanii avuseseră atîta largheţe cu Ceauşescu, cum puteau fi suspicioşi, ori punitivi, către România de după revoluţie? În fine, a re-promova Romania a fost o muncă grea, zilnică, pasionată . Dar, oamenii ca mine nu trebuie să se dezvinovatească. Ei sunt deobicei recompensaţi in istorie cu elogii, nume de străzi în urbea natală, şi pensii!
Pentru cei care m-au criticat cel mai mult: dragii mei confraţi intelectuali, vă stimez mult şi sincer, şi e timpul să mă iertaţi. Putem face multe lucruri bune împreună, şi aici, şi în SUA.
- Vorbiţi o impecabilă limbă română , deşi de cîteva zeci de ani scrieţi în engleză. Stăpîniţi expresiv şi fermecător limba ţării de origine, deşi nimeni din familia dumneavoastră de peste Ocean nu o vorbeşte. Care este explicaţia?
Care e secretul literar al scrierii mele în engleză? Descoperirea, within English, a temelor, şi stilului meu originar - e teoria mea, de lingvist şi autor, că limbile sunt uriaşe structuri sinonimice, şi dacă stăpâneşti o sinonimie, le poţi stăpâni şi pe celelalte.
Prin vocabular, engleza exprimă foarte bine directitatea realistă, senzualitatea emotivă pe care le practicam deja în ,,Dulce ca mierea ".
Citiţi ,,Întoarcerea" în engleză. Veţi simţi pasiunea pentru viaţă din romanele bucureştene. Citiţi, la anul, romanul istoric de la Simon&Schuster, New York - şi atunci voi avea un dialog cu cititorii despre cît de "românesc” e romanul "Girl Mary”.
- În sfîrşit , reveniţi în România şi pentru o aşteptată întîlnire cu publicul cititor. Sperăm că va fi prezent atît publicul generaţiei dumneavoastră, cît şi cititorii şi scriitorii tineri de astăzi. Ce aşteptaţi, ce vă doriţi să fie această revedere cu publicul românesc?
Iar despre scris, încă n-am scris despre ultimele şase luni ale mele în România înainte să fug, ca român. Cîte mi s-au întîmplat în acele şase luni, inclusiv presiunile subtile ale lui Ceauşescu, ce mi s-au comunicat prin sus-puşi, ca să scriu despre el ca erou de roman istoric. Bizară coincidenţa că tocmai atunci, Zoia Ceauşescu a declarat că mă aprecia ca scriitor. Încercarea camarilei de a transforma acea coincidenţă într-o "captare” de partea lui Ceauşescu a unui autor atît de citit. Ce-ar fi însemnat viaţa mea în acele condiţii, ori scrisul meu, daca ramîneam în ţară? Au fost tot felul de legende în legatură cu mine cînd am plecat - dar legenda cea mai uimitoare ar fi povestirea a ce mi s-a întîmplat în acele cîteva luni, eu fiind protagonistul neaşteptat şi cu răsuflarea tăiată, iar în co-starring roles, însuşi dictatorul şi fiica lui. Dar poate c-ar trebui să le scriu mai întâi ca scenariu de film? În fine. Veniţi să ne întîlnim miercuri la Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, la ora 17.
Citește pe Antena3.ro
