Olivia Niţă: Veniţi să vedeţi tinerii actori!

Suntem mulţi şi suntem buni! Asta mi-a spus Olivia Niţă despre tinerii actori din România. Are mare încredere în generaţia ei şi în ceea ce înseamnă teatrul de la noi. Ar vrea să fie mai multe spaţii, astfel încât tinerii să aibă unde să joace, să acumuleze experienţă.

Sabina Iosub: Ai 28 de ani, 15 filme, 12 piese de teatru, o grămadă de reclame, telenovele și producții TV. Cum ai reușit atât de multe, atât de repede?
Olivia Niţă: Nu a fost chiar atât de repede. Bine, ca să încep cu începutul, primul contact cu teatrul l-am avut la vârsta de 11 ani când încă eram la Liceul de muzică și de pe scări a venit un domn și mi-a spus: “Tu, tu, tu, repede, da, tu cea cu vioara, ia stai puțin, nu vrei să joci într-o piesă la Teatrul Național?”. Aveam 11 ani, nu prea înțelegeam, de fapt eram pe scara profesorilor și am crezut la început că se ia de mine. Am ajuns astfel să joc în O scrisoare Pierdută, în regia lui Alexandru Tocilescu. Personajul meu era un personaj inventat de Tocilescu, fetiţa lui Pristanda care cânta la vioară și era unul din multele suflete pe care le avea Pristanda acasă și unde era el eram și eu. Mi-a plăcut foarte mult experiența asta. Eram un copil printre actori mari și la propriu și la figurat. Şi am tot spus de atunci “Ah, când o să fiu mare o să mă fac actor”. Între timp piesa s-a scos de pe scenă, eu mi-am văzut de muzică mai departe, apoi următoarea experiență în zona asta am avut-o în televiziune când am fost la un casting cu cei de la Cronica Cârcotașilor. Și așa am intrat eu în scenetele lor timp de 3 ani. Practic am absolvit și liceul, am crescut cu ei.

Sabina Iosub: L-ai întrebat pe cel care te-a strigat pe scări cum de te-a ales pe tine?
Olivia Niţă: Mi-a spus că a văzut ceva la mine, că m-a văzut cu vioara. Şi a zis - pe tine te vreau. Cred că au fost mai mulţi copii chemați, pentru că nu am fost direct luată, după aceea am avut o întâlnire cu domnul Tocilescu, mi-a pus câteva întrebări, m-a pus să cânt și după aceea am intrat în repetiții.

Sabina Iosub: Cum de ai dat la școala de muzică?
Olivia Niţă: Fac muzică de la 6 ani. Mamei mele i-a plăcut foarte mult muzica, și eu și sora mea am făcut muzică, sora mea care este mai mare a făcut pian, pe mine m-a dat la vioară. Mi-a plăcut foarte mult și mă bucur enorm că am toate studiile astea și experiența asta care mă ajută.

AM SIMŢIT CUM M-A CUPRINS MAGIA DE PE SCENĂ

Sabina Iosub: La ce cânți? Vioară, violă?
Olivia Niţă: Violă, între timp am trecut la violă și așa am absolvit liceul, cu viola.

Sabina Iosub: A existat un moment când ai ieșit de pe scenă și te-ai imaginat peste 10, 20 de ani, într-un rol, într-un anume decor?
Olivia Niţă: Îmi aduc aminte acum când aveam 11 ani și am fost la prima mea premieră. Era sala plină și eram la aplauze la final și am simţit cum m-a cuprins magia de acolo. Da, m-am văzut atât pe scenă cât și în film, îmi doream foarte mult și-mi doresc în continuare. Vreau să le fac pe amândouă. Sunt convinsă că pot să le fac pe amândouă.

Sabina Iosub: Cum ai făcut pasul spre școala de teatru?
Olivia Niţă: Cred că până la urmă destinul a avut un cuvânt de spus. Cumva, din școală, am intrat într-o bază de date și am fost chemată să dau probe pentru un serial. În momentul în care eram în bacalaureat încă nu știam dacă să dau la Teatru și eram mai mult axată pe ideea să continui la Conservator. Cu câteva luni în urmă am dat probele pentru serialul de televiziune. Exact când am terminat ultima probă și mi-am luat ghiozdanul de la intrarea în școală și am luat mobilul am văzut că aveam un apel nepreluat. Am sunat și mi-au spus: Olivia, poți să vii la Buftea să semnezi contractul? Ai fost selectată să joci în serialul Daria, iubirea mea. Și am zis atunci: Gata, e un semn, trebuie să dau la teatru.

Sabina Iosub: De fapt, primele tale roluri au fost făcute fără a avea vreun fel de studii în zona respectivă.
Olivia Niţă: Da!

Sabina Iosub: Nu ți-a fost greu?
Olivia Niţă: Atunci venea din mine, nu era atâta tehnică, nu analizam atât de mult. Îmi plăcea și-mi doream să fac asta. M-am aruncat cu ochii înainte, cu multă încredere și cu multă plăcere. Plăcerea există tot timpul, acum a intervenit și partea de tehnică.

STUDIILE DIN STRĂINĂTATE, OPRITE DIN LIPSA BANILOR

Sabina Iosub: Ai făcut specializări și în străinătate, nu sunt mulți actori care își fac studiile peste hotare și apoi se și întorc.
Olivia Niţă: Ideea de a pleca a apărut cumva din liceu. Foarte mulți dintre colegii mei care au continuat cu muzica au plecat afară, în orchestre internaționale din Europa și din Statele Unite. În teatru la început mi-a fost foarte frică să fac aceste pas. În primul rând limba era un obstacol de care îmi era frică. La un moment dat, în ultimul an de facultate, mi-am făcut un transfer în Anglia, la Coventry University si mi-a fost foarte greu la început să mă duc într-o țară pe care nu o vizitasem până atunci, într-o cultură diferită, într-un an terminal unde toate grupurile, toate prieteniile sunt deja făcute. Ţi-e frică de un eșec al integrării, întotdeauna mi-a fost frică de izolare. Recunosc, am avut noroc pentru că au fost pe alte domenii alți colegi români care ne-au spus că nu se integrează. Eu am avut noroc cu anul meu. Cel mai frumos lucru a fost pentru mine când la final un coleg mi-a spus: Olivia, ai fost doar câteva luni cu noi anul ăsta, dar parcă ai fost cu noi de la început. Din punct de vedere profesional m-a maturizat foarte mult pentru că sistemul lor era diferit, și asta m-a ajutat foarte mult când m-am întors, te pregăteau pentru ideea de companie de teatru, de a face teatru independent. Ceea ce aici suntem nevoiți să facem. În anul 3 nu venea profesorul zi de zi să lucreze cu tine ci mai mult te pregăteai tu. Asta m-a făcut să știu, m-a obligat să învăț să mă organizez, să văd cum e să lucrezi în echipă dincolo de scenă, dincolo de partea de creație, partea de producție, de a găsi decor, de a știi cum să organizezi, de aprobări pentru spații de repetiție. A fost o nebunie și mi-a plăcut foarte mult. Eu am vrut să continui, am fost admisă în Statele Unite pentru un program de master, în acel moment nu aveam banii necesari pentru a completa bursa și m-am întors în țară.

Sabina Iosub: Te-ai gândit ce-ar fi fost dacă?
Olivia Niţă: Da, dar nu mai vreau să mă gândesc. După am am încercat din nou în Anglia, am fost admisă la Kingston University, dar tot din același motiv mi-am retras dosarul și mi-am spus că ori destinul mă face să rămân aici din punct de vedere profesional și am zis că nu mai are rost să încerc să mă lovesc de același obstacol.

NU AVEM UNDE SĂ NE PRACTICĂM MESERIA

Sabina Iosub: Ai spus de câteva ori în discuția nostră, am avut noroc. Te consideri un om norocos?
Olivia Niţă: Mi-ar fi frică să spun nu. Da, am avut noroc pentru că la 11 ani am avut acel prim contact obținut printr-o întâmplare și care mi-a dat gustul a ce înseamnă teatru. Într-adevăr la 11 ani, vedeam cu alţi ochi toată lumea asta.

Sabina Iosub: Ai jucat în tot felul de producții diferite, alături de oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți. Care sunt oamenii care ți-au marcat evoluția?
Olivia Niţă: Au fost și oameni care m-au ajutat, dar m-am simțit destul de singură, sinceră să fiu.

Sabina Iosub: Ai tăi?
Olivia Niţă: Ai mei m-au susținut foarte mult, dar ei nu fac parte din domeniul asta. Am avut noroc, iarăși spun chestia asta, că am părinţi care nu mi-au interzis drumul spre actorie sau spre muzică. Atât mama cât și tatăl meu, atunci când le-am spus ce vreau și ce-mi place, au spus ok, suntem alături de tine. Contează foarte mult să ai susținerea și încrederea familiei.

Sabina Iosub: Ai spus și teatru și film, că poţi să le faci pe ambele, dar nu cred că poţi să le iubești pe amândouă în egală măsură…
Olivia Niţă: Sunt experienţe total diferite și depinde foarte mult unde ești în momentul ăla. Când sunt pe platouri spun: Ah, numai film vreau să fac. Când sunt în teatru, după repetiții zi de zi, a doua zi după premieră mă trezesc de parcă nu am rost, nu mai am unde să mă duc, vreau să merg în teatru, vreau să repet. Și pe parcursul filmărilor și pe parcursul repetițiilor se creează acea mică familie cu oameni pe care atunci când ai început nici măcar pe unii nu-I cunoșteai.

Sabina Iosub: Ce rol crezi că ți s-a potrivit cel mai bine până acum?
Olivia Niţă: Rolul care mi-a plăcut cel mai mult ca experiență a fost rolul Callia din filmul Hellhounds care nu știu dacă mi s-a potrivit neapărat, eu jucam acolo rolul unei războinice din Grecia Antică, dar a fost primul rol mai consistent pe care l-am avut și primul rol în limba engleză. În același timp m-a consumat foarte mult, am avut și o scenă de luptă. Acea perioadă de 3 săptămâni în care am stat, mi-a plăcut foarte mult. Am simțit pentru prima oră acea legătură care se formează pe platou cu echipa cu toată lumea. M-a scos din contemporaneitate, m-a dus cu adevărat într-o altă perioadă. M-am bucurat foarte mult de asta, chiar dacă eram destul de micuță atunci.

OAMENII MERG LA TEATRU

Sabina Iosub: Cât de complicat îi este unui actor tânăr să intre în lupta asta pentru roluri importante?
Olivia Niţă: E greu, e foarte greu, recunosc. Suntem foarte mulţi, suntem toți buni, dar nu avem unde să ne practicăm meseria și unde să acumulăm acea experienţă. Atunci căutăm să facem de unii singuri. Așa s-a născut teatrul independent care nu este ușor, dar cred că la final recompensa este mai mare. E copilul tău de la cap la coadă. De obicei oamenii cu care lucrez în teatrul independent sunt acolo din pasiune și pentru că vor să facă teatru. Nu prea ai alte recompense. Recompensa e de a juca, de a fi pe scenă și de a transmite un mesaj de a spune ceva cu spectacolul pe care-l joci.

Sabina Iosub: Public ai?
Olivia Niţă: Public este! Oamenii merg la teatru! Avem și la TNB la spectacolul Ziua în care nu se cumpără nimic, avem și la Green Hours, la spectacolul Radical. Ziua în care nu se cumpără nimic se joacă de un an și jumătate deja, Radical este un spectacol din toamna lui 2015, dar oamenii continuă să vină. Dacă vreau să mă duc la teatru trebuie să rezerv din timp. Oamenii merg la teatru, există public, de asta este nevoie de spații ca oamenii să spună cât mai multe. Există mesaje și oameni care vor să le primească.

Sabina Iosub: De cine crezi că depinde de fapt?
Olivia Niţă: Nu depinde de un anume om. Cred că este nevoie de susținere din partea autorităților și este nevoie de o anumită stabilitate în ceea ce privește sectorul de teatru independent și avem nevoie de susținere. Avem nevoie de susținere în primul rând în ceea ce privește spațiile, mai ales acum, după ce s-a întâmplat în ultimul timp, este o nevoie acută de spații. Era nevoie chiar înainte de a se închide teatrele și cinematografele, dar acum este o nevoie și mai mare.

Sabina Iosub: Sunt și oameni care bagă bețe-n roate?
Olivia Niţă: Nu, nu cred, nu văd care ar fi…

Sabina Iosub: Puteți părea periculoși, să furați public…
Olivia Niţă: Publicul merge unde spectacolul este bun și unde sunt mesaje de auzit și unde primesc ce au nevoie. Nu cred că suntem neapărat o amenințare. Oamenii vor să se creeze mai multe spaţii, dar trebuie găsită o modalitate.

Sabina Iosub: E foarte interesant cum te-a adus pe tine destinul, cum te-a purtat prin mai multe zone. Dacă ar fi, mâine, ai pleca din țară?
Olivia Niţă: Altă data aș fi spus da pe loc. Acum depinde foarte mult de context. A pleca pur și simplu nu e foarte greu. Strângi niște bani, iei biletul și te duci, dar important este şi ce faci dacă pleci. Nu e neapărat mai ușor în altă parte. E drept, recompensele pot să fie mult mai mari după ce reușești. Depinde cum pleci. Nu știu acum cum să răspund. Mi-aș dori să depășesc anumite granițe, dar nu cred că plecatul acum este răspunsul. Mă gândeam totuși că-n ultimul timp au fost create și programe și concursuri de proiecte care au ajutat tinerii artiști. De exemplu Ziua în care nu se cumpără nimic face parte din proiectul 9G de la Teatrul Național care este un program prin care li se oferă tinerilor artiști ocazia de a veni cu un proiect. A fost un concurs de proiecte, câteva au intrat în producție, iar cele care au intrat în producție s-au transformat în spectacole care au fost selectate și au rămas în stagiunea Naționalului. S-a oferit Sala Mică, spațiul de repetiție care este extrem de important și apoi am jucat în regim normal, ca oricare alt spectacol al TNB. M-am bucurat foarte mult că am putut să fac parte din proiectul asta și am putut să jucăm. Oamenii vin, spectacolul are succes.

NU CRED CĂ UN PREMIU ESTE RĂSPUNSUL ABSOLUT

Sabina Iosub: Globul de aur, Oscarul... te așteaptă undeva?
Olivia Niţă: Cred că e un vis al oricărui om din domeniul ăsta, dar nu este răsplata absolută. Poți să-l câștigi, dar trebuie și să te menții acolo, trebuie în continuare să dai. Nu cred că doar un premiu este răspunsul absolut. Nu cred că doar pentru asta faci ce faci. De obicei oamenii care intră în meseria asta o fac pentru plăcerea de a spune povești. Poate să sune a clișeu, dar pentru un actor ideea de trăi experiențe pe care altfel nu-ți permiți să le trăiești e mai importantă. Astăzi poți să fi o regină, mâine poți avea boli psihice. Poți să experimentezi absolut orice fără să fi afectat grav. Dar cred că până la urmă orice rol ne afectează într-o anumită măsură. Trăim și ne descoperim pe noi cu fiecare rol.

Sabina Iosub: Nu te-am întrebat întâmplător de Oscar. Crezi că poate cineva de aici, din România, să ajungă să ţină în mână un astfel de trofeu sau drumul nostru este mult mai complicat?
Olivia Niţă: Nu văd de ce ar fi imposibil, dar este nevoie de o deschidere mult mai mare. E greu de a ieși mai mult la suprafață. Am fost anul trecut în Statele Unite cu un film, filmul Palatul Pionierilor, am fost la Sundance care este cel mai mare estival de film independent din SUA. A fost foarte bine primit, filmul fiind făcut cu studenții de la școala de actorie, oameni care erau oarecum proaspeți, la început de drum. Celor de acolo le-a plăcut. În plus, am participat, pasiv, la un curs organizat de un studio celebru din Los Angeles și era chiar cursul master class. Și ne-am dus mai mulți și ne era teamă că o să ne deprimăm, că o să vedem cât de buni sunt și o să ne dăm seama cât de departe suntem noi. Sunt buni, clar, dar nu sunt niște zei. Avem actori buni.

Sabina Iosub: Dar nu știm să-i vindem?
Olivia Niţă: Exact! Şi nu avem aceeași deschidere și posibilități de marketing, de PR. Într-adevăr și astea se rezumă la bani. Să promovezi un film românesc nu cred că este foarte ușor din punct de vedere financiar. Acolo, în State, sunt alte posibilități pentru actorii lor o dată ce pătrunzi în sistemul lor. Suntem buni și noi, asta vreau să zic.

Sabina Iosub: Povestește-mi puțin despre ai tăi, despre familie, prieteni, despre copilăria ta... sau încă mai copilărești?
Olivia Niţă: Da, oarecum. Întotdeauna când sunt acasă cu ai mei, sunt ca un copil. În afară de mine și de sora mea nu a fost nimeni în zona artei. Mama este medic, tata este inginer. Le-a plăcut și le place amândurora muzica și arta și ne-au susținut pe amândouă. N-am avut copilăria aia tipică cu jucat și alergat în spatele blocului. Asta și pentru că trebuia să vin acasă să studiez la vioară sau la violă, iar în clasa a a cincea aveam deja repetiţii la teatru. Dar pot să spun că am avut o copilărie frumoasă. Sora mea este mai mare cu 10 ani, ea a rămas pe muzică a făcut pian și apoi canto.

Sabina Iosub: Tu cânți şi cu vocea.
Olivia Niţă: Nu la modul profesionist, ca să scot acum un hit, dar cânt în spectacole, și cred că este un atu și asta, dar și toată experienţa mea muzicală. De altfel vioara, viola, pianul le trec întotdeauna la abilitățile mele atunci când mă prezint mai ales că nu sunt lucruri separate de meseria de actor, sunt complementare.

Sabina Iosub: Cum te vezi în următorii ani… cum îți vezi pașii?
Olivia Niţă: Vreau să realizez mai mult. Am intrat în noul an cu încredere și cu o dorință de muncă mult mai mare. Nu încrâncenare, ci cu determinare. Încrâncenarea m-ar duce la obsesie și nu e bună. Am câteva dorințe pentru viitor, dar trebuie să văd cum să le pun în practică. Am încetat să-mi spun o să fiu neapărat peste câțiva ani... Știu imaginea de ansamblu, știu ce vreau să fac, și cum vreau să fac și am anumite principii și mă las ghidată de ele. Dar mi-am mai spus, la 20 de ani am spus că la 27 o să fiu acolo, o să fie așa, o să fie așa. Dar am ajuns la 27 de ani și nu sunt nici pe aproape de unde spusesem eu. Așă că mai bine mă ghidez după principiile mele, știu ce vreau să fac și văd unde mă duc.

Sabina Iosub: Ai niște lucruri concrete?
Olivia Niţă: Da, o să reluăm acum după vacanța de iarnă cele două spectacole, Ziua în care nu se cumpără nimic, regia Horia Suru și Radical regia Dora Bârzan, la teatrul Luni de la Green Hours. Folosim orice oportunitate pentru promovare.

Sabina Iosub: Altceva mai ai?
Olivia Niţă: Am câteva proiecte pe care aștept să le pornesc și care sper să devină repede concrete.

Sabina Iosub: Sunt sacrificii pe care a trebuit să le faci?
Olivia Niţă: Au fost mici sacrificii, dar nu regret absolut nimic. Nu au fost lucruri de o magnitudine deosebită. Ba chiar au fost lucruri pe care eu nu le-aș numi sacrificii.

ORICE GENERAȚIE POATE SĂ NASCĂ REPERE

Sabina Iosub: Ai un mesaj pentru cititorii Jurnalului Naţional?
Olivia Niţă: Da! Și este un mesaj cu poveste. Sunt oameni, prieteni de familie, care nu sunt din domeniu și care-mi spun mereu: Dar voi ăștia tineri, nu am auzit de niciun actor tânăr cum auzeam noi pe vremuri. În primul rând, erau și alți ani. Nu erau atât de mulți, nu erau atât de împrăștiați, televiziunea susținea altfel – erau faimoasele scheciuri – oamenii nu aveau atâtea posibilități de entertainment, se duceau la teatru, se duceau la film, se uitau la aceste scheciuri și atunci se cunoșteau altfel oamenii. Se pot cunoaște și astăzi, sunt foarte mulți actori tineri care joacă. Veniți să-i vedeți! Nu vă duceți la un singur spectacol unde o să vedeți doi-trei tineri pe care mâine nu o să mai știți cum îi cheamă. Duceți-vă să-i vedeți și-n spațiile neconvenționale, și-n teatrul independent și o să vedeți că acele nume după care tânjiți se nasc.

Sabina Iosub: Ai mare încredere văd în generația ta
Olivia Niţă: Da! Fiecare generație a fost bună, nu trebuie să punem o etichetă că tinerii sunt așa sau altfel. În orice generație sunt oameni buni și orice generație poate să nască repere. În fiecare generație sunt oameni care au ceva de spus.

Sabina Iosub: Există în teatru acele fracturi între generații?
Olivia Niţă: Nu am lucrat atât de mult în teatru încât să resimt asta, dar cred că este posibil ca în anumite să fie. Nu știu exact în ce sens fractură.

Sabina Iosub: Mă referam la felul în care sunt priviți și încurajați actorii tineri de către cei mai experimentați.
Olivia Niţă: Da, cred că există! În același timp și experiența își spune cuvântul și e normal cumva, dar… da, cred că există o fractură! Am resimțit-o în anumite contexte, dar nu e chiar peste tot.

Foto 2 si 3 Bogdan Grigore

Foto 4,5,6 Alexandra Pasca