Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
20 iunie 2006 - ziua în care soldatul român Costin Slăniceanu (36 de ani) s-a născut pentru a doua oară. În Afganistan. După 6 luni petrecute acolo, cu câteva zile înainte să se întoarcă acasă, TAB-ul pe care îl conducea a trecut peste o mină artizanală și a explodat. A stat o lună în comă, a trecut prin 14 operaţii, a rămas fără un picior, şi-a pierdut vederea la un ochi, iar pe chip are încă urme de schije. Însă nimic din toate astea nu l-a doborât. A luat viaţa de la capăt și a continuat să lupte, dar recunoaşte că familia şi sportul au fost liantul fără de care nu ar fi putut să ducă viaţa de acum. O viaţă normală, dedicată altor camarazi trecuţi prin experienţe similare. Costin face parte din Invictus România, un grup de oameni - militari şi civili - care duc o luptă continuă împotriva ignoranţei. Prin sport, ei demonstrează că viaţa merge mai departe indiferent de obstacolele pe care le întâlnești. Costin practică ciclismul de tânăr. După ce a rămas fără un picior a crezut că îi va fi imposibil să mai pedaleze. A descoperit însă că „viaţa nu stă într-un picior". A trecut de la bicicleta normală la triciclu, iar acum îşi doreşte foarte tare să reprezinte România la Invictus Games în Canada, în 2017. Pentru asta, el și camarazii săi au nevoie de proteze speciale, echipament sportiv, suplimente alimentare, dar și bani pentru deplasare.
Bianca Voinea: Cum se vede războiul prin ochii unui om care l-a trăit pe viu?
Costi Slăniceanu: Războiul nu este niciodată plăcut, nici măcar să-l vezi la televizor, cu atât mai puţin atunci când lupţi şi din acel război rămâi cu sechele permanente. Cu toate astea, în fiecare dimineaţă mă trezeam, nu cu teamă, ci cu dorinţa de a face ceea ce am fost pregătit să fac şi să îndeplinesc sarcinile primite. După atâţia ani în armată pot să spun că misiunea este cea care te pune în mişcare şi dorinţa de a nu păta onoarea şi tradiţia de luptă a Armatei României. Recunosc, însă, că discuţiile cu familia sunt esenţiale pentru sănătatea mentală a oricăruia dintre soldaţii de acolo. Vă spun sincer: e ca o gură de aer într-un nor de praf.
B.V.: Cum a fost ziua în care ai fost rănit? Prevestea ceva nenorocirea sau era o zi obişnuită?
C.S.: Acolo, fiecare zi pare la fel, dar mici lucruri o pot schimba radical. Căldură de 50 de grade, praf, vânt, miros de combustibil şi muniţie. Acesta e Kandaharul. Pe 20 iunie 2006, patrula din care făceam parte se întorcea dintr-o misiune de observare pe timp de noapte. Fiind foarte cald, dar şi vizibilitate mare pe timpul zilei, deplăsarile localnicilor şi ale insurgentilor se fac noaptea, de aceea acolo nopţile erau foarte „animate" şi trebuia să fim atenţi. TAB-ul pe care eu îl conduceam, primul din coloana noastră, a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat amplasat sub drum. Bilanţul a fost cumplit: alţi 3 colegi de-ai mei au fost răniți, iar unul dintre ei „a murit la datorie", ca să spun aşa. Din momentul exploziei nu am mai simţit nimic, dar ştiu că foştii mei camarazi m-au scos din flăcări. M-au salvat. Lor de datorez viaţa.
Prima persoană la care m-am gândit a fost mama
B.V.: Când ai realizat ce ţi s-a întâmplat?
C.S.: Abia la o lună după incident, timp în care am fost în comă susţinută din cauza multiplelor răni suferite, iar prima persoană la care m-am gândit a fost mama. Apoi, sigur că mi-a venit absolut firesc în gând Simona, actuala mea soţie, pe atunci prietenă. O femeie extraordinară, căreia nu ştiu nici acum cum să-i mulţumesc. A făcut un sacrificiu foarte mare, două luni a stat lângă mine, la spitalul din Germania. Şi-a pierdut chiar şi serviciul.
B.V.: Pe lângă rănile sufleteşti, cu ce sechele fizice ai rămas după acel episod?
C.S.: Păi, cu ce să încep? Am stat şase luni în spital, prima fiind în comă, după care au urmat vreo 14 operaţii. Lista afecţiunilor a fost lungă cât un pomelnic: piciorul stâng amputat din încheietura genunchiului; piciorul drept arsură de gradul 4 de la gleznă până sus la coapsă cu transplant de piele luată de pe spate, antebraţul drept, abdomen şi de pe bontul amputat; dublă fractură deschisă de os sacru; traumatisme la coloana vertebrală; dezlipire totală de retină la ochiul stâng ; multiple schije în corp pe care le port şi în prezent. Din cauză că am stat mult timp în comă, am făcut embolie pulmonară de două ori.
Viaţa nu stă într-un picior
B.V.: Extrem de multe leziuni severe. Cu toate astea, iată-te printre noi, zâmbind şi fiind foarte activ. Cum a fost când ai aflat că ai rămas fără un picior şi cât de repede ai depăşit această dizabilitate?
C.S.: La început nici nu mi-am dat seama că mi-au amputat piciorul. Băgau atât de multe sedative în mine încât nu mai conştientizam. Când am aflat, totuşi, mi-am zis că viaţa nu stă într-un picior. A urmat recuperarea, extrem de anevoioasă. Eram, practic, precum un copil care învaţă să meargă. La 10 ani de la incident, încă mai fac recuperare şi probabil că voi face toată viaţa.
B.V.: Cum a decurs viaţa după momentul rănirii?
C.S.: Dificil... E greu să te vezi dintr-o persoană activă fizic într-una cu limitări şi imposibilitatea de a face lucrurile pe care le făcea înainte. Făceam mult sport înainte de incident. Acum fac şi mai mult, cu şi mai multă pasiune. Sportul m-a ajutat să mă mişc atât fizic, dar mai ales psihic.
B.V.: Ştiu că îţi doreşti foarte tare să ajungi anul viitor la Jocurile Paralimpice Invictus. De ce această dorinţă?
C.S.: INVICTUS – „de neînvins”. Trebuie să arătăm celor cu probleme de sănătate şi nu numai că o limitare a capacității fizice nu trebuie să te doboare, exact cum spune şi vorba din popor: „Ce nu te doboară te face mai puternic". Aşa cum tricolorul românesc este alături de cel al aliaților NATO în teatrele de operaţii, aşa trebuie să fie şi la aceste jocuri unde sunt prezenţi veterani din toată lumea. Mai e cale lungă însă până acolo, pentru că deplasarea asta implică nişte costuri pe care nu mi le permit. Am nevoie de o bicicletă de competiţie, echipament, staff tehnic cu tot ce implică, nutriţie şi multe altele. Să vă spun cât costă? Doar bicicleta este cel puţin 4.000 de euro. Deci visul meu mai are de aşteptat.
B.V.: Ştiu că Asociaţia Povestaşii încearcă să strângă banii de care aveţi nevoie tu şi colegii tăi. Ce aşteptări ai de la campania „Pedalăm pentru Invictus 2017"? Te aştepţi ca oamenii să rezoneze cu visul vostru?
C.S.: În primul rând sper ca oamenii să înţeleagă dificultăţile pe care persoanele cu dizabilităţi trebuie să le depăşească zi de zi. Este foarte important să realizeze că lucruri normale pentru ei precum intratul pe uşă, coborâtul din maşină, urcatul unei borduri sau a unei trepte pentru noi pot fi uneori imposibil de depăşit.
În urma misiunilor NATO, doar în Afganistan, 25 de militari români şi-au pierdut viaţa, iar peste 100 au fost răniţi. Printre cei care au supravieţuit iadului afgan, chiar dacă au fost răniţi grav, se află şi Costi, Marian, Eugen, Costel şi Ionuţ. Au învins moartea, dar preţul plătit de ei şi de camarazii lor e uriaş. Acum, cei cinci eroi ai noştri au un vis şi depinde doar de noi să-l transformăm în realitate: vor să ne reprezinte, în 2017, la Toronto, la Jocurile Paralimpice destinate veteranilor de război, Invictus Games, patronate de Casa Regală a Marii Britanii.
Campania „Pedalăm pentru Invictus 2017”
50.000 euro este costul protezelor, echipamentelor sportive speciale, al pregătirii, al nutriţiei, al drumului şi al participării pentru toată echipa României. Adrian Măniuțiu, alături de Asociația POVESTAŞII și Invictus România, și-a propus să strângă acești bani. Realizatorul TV va pedala în trei luni alături de prieteni și susținători ai campaniei 2.017 kilometri, care sunt vânduţi bucată cu bucată, cu 25 de euro/km.
CONT BANCAR PENTRU DONAȚII „INVICTUS":
Cont bancar: RO98 RZBR 0000 0600 1869 5961
Banca: RAIFFEISEN BANK ROMANIA (stipulați "Invictus 2017")
Asociația Povestașii
Cod de înregistrare fiscală: 35321992
H-taguri
#pedalămpentruinvictus2017
#povestasii
#invictusromania
#2017cross4invictus
#click4sport
