VERDE ÎN FAŢĂ / Stelian Neagoe: Ca structură sufletească mi s-a păstrat gena ţărănească

de Marius Tucă | 10 Noi 2008 • 00:00

Istoricul Stelian Neagoe împlineşte mâine frumoasa vârstă de 70 de ani. Cu care rar prilej a avut amabilitatea să ne acorde un interviu. Lup singuratic cum îl ştim de peste un deceniu, am reuşit să-l abordăm într-o splendidă zi de toamnă bucureşteană, spre a depăna din caierul vremii amintiri dragi la ceas aniversar, dar şi proiecţii din imediata contemporaneitate.

Marius Tucă: La mulţi ani, domnule profesor!

Stelian Neagoe: Bucuros de vizită şi mulţumesc pentru urări.

Noi am vrut să vă sărbătorim la 5 octombrie, însă dumneavoastră ne-aţi amânat pentru 11 noiembrie. V-aţi născut cumva de două ori?

Cu îngăduinţă se poate spune şi aşa, fiindcă eu m-am născut... cam mort.

Glumiţi...

Domnule, mama mea – Dumnezeu s-o odihnească – a avut o sarcină foarte grea, într-un sătuc oltenesc uitat de lume, asistată doar de babele din vecini. Poziţionat oarecum strangulat în pântecele mamei, cu picioarele pe după gât, am ieşit – după opinteli epuizante – cu posteriorul înainte...

Adică aţi ieşit cu fundul la lume.

Mă rog, maliţia vă aparţine. Cert este că bunică-mea dinspre mamă a avut inspiraţia să scoată un pai mai zdravăn din salteaua patului, să-l introducă în buric şi să sufle pe el. Minune, asfixiatul înverzit a început să dea semne de viaţă, iar tată-meu n-a mai fost nevoit să coboare din podul casei o lădiţă fostă de marmeladă, în care să mă pună şi să mă îngroape în grădină, după cum era obiceiul din bătrâni.

Asta s-a întâmplat la 5 octombrie, înţeleg.

Da, este data naşterii... naturale, înregistrarea oficială la Starea Civilă din comuna aparţinătoare, Carpen, s-a făcut abia la 11 noiembrie, după ce ai mei părinţi au fost ceva mai siguri că voi supravieţui, iar drumul mocirlos de câţiva kilometri până la Primărie s-a mai gloduit.

Am înţeles... "minunea" de la Gebleştii de Dolj – satul natal pe care şi azi îl evocaţi cu veneraţie. Istoricul de peste ani n-a fost curios să ştie istorioara acelei aşezări săteşti?

Gebleştii au fost ctitoriţi ca vatră de sat – pe una din moşiile lor – de vechii boieri Geblescu care se trăgeau din secularul arbore al boierilor Craioveşti Basarabi.

Os domnesc, domnule profesor Neagoe.

Este mult spus. Promit să fac săpături.

Vă mai amintiţi ce aţi fi dorit să vă faceţi când veţi fi mare?

Vreţi să ziceţi ce-şi doreau părinţii mei, fiindcă orizontul de viaţă al puiului de ţărani era destul de închis. Învăţător sau popă – acestea au fost întâile vise ale părinţilor mei; era firească ambiţia lor, având în vedere că singurele repere valabile într-un sat de săraci erau cele două respectabile personaje. Mai târziu, cu vremurile în schimbare, taică-meu voia să mă fac procuror, ca să bag nelegiuiţii la puşcărie – dar asta-i altă nostimadă.

Socotiţi astăzi că, prin ceea ce sunteţi şi ce faceţi, v-aţi depărtat de acele juvenile năzuinţe?

Da şi nu. învăţător am devenit prin absolvirea şcolii Normale de învăţători din Craiova, promoţia 1956. Am devenit profesor de Istorie după absolvirea Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, în anul 1965. Spre dezamăgirea tatălui, n-am ajuns procuror. Mi-a fost dat să fiu istoric şi "cu soarta asta mă împac"...

... vorba poetului. înainte să mergeţi la şcoală, aţi deprins acasă ceva scriere, citire?

Nu. Din păcate, singura tipăritură în casa noastră – ca de altfel la toţi consătenii – era Calendarul ortodox (pe care l-a consultat asiduu mamă-mea, până să găsească un prenume încă nepurtat prin zonă, şi aşa s-a ajuns la cuvioşia sa Sfântul Stelian, a cărui zi se prăznuieşte la 28 ale lui noiembrie).

Prin urmare, v-aţi ales şi cu o zi onomastică. Aveţi o imagine care v-a marcat în mod deosebit în şcoala primară?

Am mai multe. Două îmi stăruie acum pe retină: figura luminoasă a venerabilei mele învăţătoare, care-l învăţase carte şi pe tatăl meu; ziua de început de ianuarie 1948, când, în clasă fiind, doamna învăţătoare Amelia Popescu ni s-a adresat cu glasul aproape stins: "Copii, deschideţi cartea de citire la prima pagină şi rupeţi din ea foaia cu portretul Regelui Mihai I".

Vă rog să-mi numiţi timpurile frumoase din viaţa dumneavoastră de adolescent, de tânăr şi neliniştit.

Anii de şcoală primară şi de plugărie trăiţi în Gebleşti; cei patru ani fabuloşi de internat în Şcoala Normală de pe Calea Bucureşti nr. 275 din Craiova; cele 18 luni de zile petrecute în serviciul militar la trupă (în Fălticeni şi în Galaţi); cei cinci ani de hălăduire studenţească în Bucureştiul marilor iluzii... pierdute.

Un copil de 10-11 ani la coarnele plugului? Poate doar aşa, ca imagine.

Nu, stimate domn. Pe atunci aveam doi boi blânzi şi ascultători – Aurel şi Ungurean –, puneam plugul pe cobile...

Ce sunt alea, e un jargon al locului?

Cobilele reprezintă două bucăţi de lemn rotund îmbinate în partea de sus şi crăcănate în cea de jos pe care se aşază foarte uşor plugul, cu capul grindeiului sprijinit în partea de sus, cu coarnele, cu cormanul şi cu brăzdarul plugului întoarse pe partea de jos a unghiului cobilelor. Tu mâi boii, după ce i-ai înjugat, şficuindu-i uşor cu biciuşca, iar plugul este purtat pe rotile şi pe cobilele ce sunt trase târşâit pe pulberea drumului.

Cam complicat: cobile, corman, rotile, jug...

Orăşeanul din dumneavoastră ar trebui să fie gelos în faţa uimitorului univers ţărănesc. Dar să revenim. Cu atelajul respectiv ieşi din curte şi din sat, ajungi la lot, înfigi plugul în brazdă şi restul este ca şi cum ai conduce un tractor: tu te laşi pe coarnele plugului, tragi cu coada ochiului în urmă să vezi dacă brazda e dreaptă şi întorci plugul la capătul lotului prin două comenzi scurte către plăvani: cea sau hăis – după caz.

Frumos. Dacă o bibliotecă spuneţi că nu era în casă, pe ce îşi deschidea ochiii copilul care eraţi?

Pe puşca de vânătoare atârnată într-un cui pe peretele din odaia de dormit şi pe bicicleta "garată" în balconul casei.

Aţi vânat, aţi făcut ciclism?

Pe atunci vâna tatăl meu în pădurea ce sta să cadă peste sat, iar bicicleta o folosea tot el, când avea deplasări de făcut în alte localităţi, inclusiv Craiova.
Am vânat şi eu mai târziu şi din acea pedagogică întâmplare am învăţat că vânătoarea este o competiţie, ocheşti şi slobozi arma doar când prada este în alergare: fiecare cu şansa lui.
Cu bicicleta a fost un chin la începuturi; prea mic pentru o şa aşa de înaltă, trebuia să-mi vâr piciorul drept pe după ghidon şi să rulez strâmb şi chinuit. Adolescent, am străbătut sute şi sute de kilometri din Gebleşti la Pleniţa, la Brabova – ce erau reşedinţe raionale pe vremea aceea.

Două vorbe despre viaţa în internat.

Şcoală a vieţii – nici mai mult, nici mai puţin. Dacă în casa părintească mâncam cu toţii la masă joasă, rotundă din lemn, sprijinită pe trei picioare şi şezând pe scăunele potrivite cât să putem sorbi cu lingura, pe rând şi după ierarhie toţi ai casei ciorba din strachina mare aşezată în mijlocul mesei – la internat, sala de mese era mobilată cu mese dreptunghiulare, lungi, unde ne aşezam trei elevi de o parte şi trei de alta; tăiam o pâine mare, rotundă şi neagră, în şase bucăţi egale şi un coleg din capul mesei ne servea mâncarea cu polonicul dintr-un castron în farfuriile noastre de tablă.
A fost frumos, pentru că legam prietenii trainice de romantici incorijibili. Dar a fost şi greu, date fiind condiţiile anilor 1952-1956, când după fiecare vacanţă trebuia să aducem de acasă parte de contribuţie alimentară: fasole, ceapă, cartofi etc.
Eram puri în naivitatea noastră. Eram instruiţi şi educaţi pentru a deveni luminători ai satelor. Mulţi din generaţia mea au rămas şi au predat numai în învăţământ. Poate că aşa se explică faptul că promoţia noastră se tot întruneşte o dată la zece ani în reuniuni ale nostalgiei normaliste.

Aşadar, aţi făcut armata la trupă.

Un an şi şase luni – din care două luni de instrucţie şi restul de furier.

Când aţi dat admiterea la facultate, aţi venit pentru prima oară în Bucureşti?

Am locuit cu părinţii în Capitală trei ani în timpul ultimului război mondial. Am revenit în vara-toamna lui 1956 şi primul lucru ce m-a frapat a fost şirul de blocuri noi pe care le-am admirat de la fereastra vagonului, din triaj şi până în Gara de Nord. Au fost primele construcţii de acest gen din timpul regimului dejist şi mărturisesc că mi-au luat ochii, cum se spune. Am revenit în Bucureşti şi în anii imediat următori, când nu existau cartierele Balta Albă, Pantelimon, Militari, nici Drumul Taberei. În urmă a fost lansată perioada blochausurilor în stilul cutiilor de chibrituri.

Aţi devenit totuşi oltean de Bucureşti. Din 1960 încoace vă consideraţi un enoriaş activ al metropolei? Vă simţiţi deja orăşean?

Nu, domnule Tucă. Ca structură sufletească, mi s-a păstrat gena ţărănească. Sigur, după o jumătate de secol de Bucureşti, evoluăm, ne emancipăm, într-un fel nu doar ne adaptăm, ci simţim chiar o oarecare solidaritate prin asimilare. Fără însă ca icoana satului natal să se estompeze.

Ca student, mergeaţi des la cursuri, la seminarii, vă pregăteaţi metodic pentru sesiunile de examene?

Am fost student cu un regim mai mult de extern; am locuit puţin în cămine studenţeşti. Frecventam doar cursurile care mă atrăgeau în chip deosebit (funcţiona şi pe atunci metoda cursurilor luate la indigo de fetele cuminţi); altminteri colegii desemnaţi cu mânuirea condicilor de prezenţă erau nişte drăguţi, ca peste tot de altfel în acele oaze ale nepăsării şi boemei studenţeşti. Nu pregăteam examenele în timpul semestrelor sau anilor de studii, ci în sesiune – prin munca în asalt de zi şi noapte. Tocilarii aveau un alt stil, mă rog, era treaba lor.

Când v-am cunoscut eu, eraţi director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Dar mai înainte?

După absolvirea cursurilor universitare, în 1965, am fost repartizat cercetător ştiinţific asistent la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PMR/PCR. În fapt, acest institut se ocupa în chip învederat şi cu bune rezultate, cu problematica generală de istorie contemporană a României. În februarie 1990 – din motive-pretext de paralelism cu Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române –, guvernanţii postdecembrie au decis desfiinţarea zisului institut. Tot Academia Română a primit în structura sa şi noul institut pomenit de dumneavoastră, la care m-am transferat şi în care lucrez de la înfiinţarea sa, la începutul anului 1990.
În general nu sunt adept al schimbărilor cu orice preţ. Două exemple mă pot face mai uşor înţeles. De la absolvirea facultăţii şi până astăzi n-am lucrat decât în cele două institute enunţate mai sus; prima locuinţă (o garsonieră în Dristor) mi s-a repartizat în 1968 şi am locuit în ea până în 1982, când m-am mutat la două camere, în blocul din Banu Manta, în care locuiesc şi azi.

Domnule profesor, au trecut ani de acumulări, de studiu în arhive, în biblioteci. Mă uit pe o listă de lucrări ale dumneavoastră şi constat că prima carte aţi tipărit-o în 1969. A urmat o sumedenie de alte cărţi personale sau ediţii de autor cu o paletă foarte largă: de la Duca la Marghiloman şi Maiorescu, de la aceştia la Regele Carol I, la Argetoianu (cu deosebire) şi la alţii tot atât de importanţi. Stăruiţi întrucâtva, vă rog, asupra reuşitelor profesionale pe care le consideraţi între cele mai dragi inimii dvs.

Probabil că răspunsul pe care-l voi da va suna cam atipic: prima lucrare reprezentativă, Triumful raţiunii împotriva violenţei (1978), cea publicată în timpul de mijloc – Istoria Unirii Românilor (1987) şi una dintre cele mai recente: Enciclopedia oamenilor politici români (2007). În privinţa ediţiilor de autor – de departe, Memoriile şi însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu.

Succesul lucrărilor dumneavoastră apărute după decembrie 1989 îmi este în mare parte cunoscut. Toată admiraţia mea. Ar fi interesant să ne spuneţi dacă şi înainte de evenimentele din decembrie 1989 cărţile dumneavoastră s-au bucurat de o bună primire?

Este delicat răspunsul. Ar fi să-mi laud însumi elaborările ştiinţifice. Şi totuşi. Dacă Triumful raţiunii împotriva violenţei are în pagina de gardă înscris tirajul de 50.000 de exemplare, ce s-au vândut ca "pâinea caldă la Moscova" (acelei vremi) – asta trebuie să semnifice ceva. Au urmat: N. Iorga, Ultimele, în tiraj la vedere de 55.000 exemplare; Viaţa universitară clujană interbelică (două volume), 30.000 de exemplare. Cât despre modul în care au fost primite, a se consulta arhivele Radioteleviziunii; relativ la oglindirea în presă, stau mărturie referinţele consemnate în mica enciclopedie Istorici români de azi, în spaţiul destinat înscrierii operei mele ştiinţifice.
Eu am avut lansări ale propriilor cărţi, care sunt şi astăzi prezente în memoria cititorilor. Nu doar la librăriile cele mai importante din Capitală mi-au fost prezentate lucrările de către prestigioase personalităţi cultural-ştiinţifice. Dar am avut şansa să lansez şi să dau autografe pe o parte din scrierile mele, pe stadioane şi în săli polivalente, cu prilejul îndrăgitelor de publicul din întreaga ţară "Serbări ale Scânteii Tineretului", al căror animator-prezentator era poetul Lucian Avramescu.

Se câştigau şi ceva parale pe cărţi în acea perioadă?

Eu zic că da, şi asta nu doar prin comparaţie cu cele ce se întâmplă în zilele noastre cu domeniul cultural-ştiinţific. Reţineţi că eu am primit în 1978, pentru Triumful raţiunii, 55.000 de lei. Şi tot aşa la următoarele două-trei cărţi; mai apoi s-a mai strâns cureaua, dar nu într-atât încât să nu simţi şi satisfacţia materială a unei munci bine făcute.

Cine v-a publicat Triumful raţiunii?

Un editor de mare curaj pentru acele timpuri: Mircea Radu Iacoban, director al Editurii Junimea din Iaşi. Domnul Iacoban a avut mână bună. Ne-am ales amândoi cu o carte de succes, iar eu în particular cu banii de pe carte am câştigat, succesiv, două autoturisme Dacia 1300 (cotată la 75.000 de lei, preţ standard), la CEC (depuşi pe carnete de câte 5.000 lei).

Om norocos. Ce aţi făcut cu banii?

I-am depus, în continuare, tot la CEC. A venit schimbarea regimului politic, eu m-am încăpăţânat să-i las tot acolo şi am pierdut oportunităţi colosale, cu care nu m-am mai întâlnit în decembrie l993, când am hotărât să-i retrag şi să-mi fondez propria-mi editură.

Staţi, staţi, că este interesant. Cam ce sumă deţineaţi şi cam care era valoarea leului?

Decembrie 1989 m-a surprins cu 800.000 de lei la CEC şi cu ceva mărunţiş în casă. Plus salariul meu – nu foarte mult peste mediul pe economie – ce se cifra la o sumă în jurul a 3.000 de lei. Contul meu la CEC reprezenta o sumă frumuşică, dacă ne gândim că, după cum se dusese vestea, singurii milionari (din Bucureşti cel puţin) erau pe atunci Eugen Barbu, Radu Beligan şi Sergiu Nicolaescu.

La câţi miliardari există acum, pare o bagatelă ceea ce-mi relataţi. Până la urmă aţi făcut editura, v-au ajuns banii?

Nici vorbă. Naşul financiar al Editurii Machiavelli a fost domnul Ion Cristoiu, cu care eram legat dintr-o veche colaborare.
Mi-a împrumutat, pe termen scurt, 4 milioane de lei şi am pus bazele micii afaceri.

De ce aţi mai înfiinţat-o? Aveţi rezultate bune cu cei de la Humanitas...

După patru-cinci ani de fructuoasă colaborare cu prodigioasa Editură Humanitas am simţit nevoia unei dinamizări a tipăririi manuscriselor pe care cu greu şi cu prevedere fericită le adunasem în deceniile trecutului regim politic. Am încercat şi cu alte edituri, mergea greu şi aveam sentimentul că mă căciulesc nemeritat. Aşa a apărut editura, care în fond este compusă numai din directorul-fondator, restul sunt doi-trei colaboratori cu bucata.

De ce tocmai Machiavelli?

Eu public numai istorie politică: monografii, izvoare narative, sinteze, enciclopedii etc. Nu putea să fie o siglă-simbol mai potrivită decât numele autorulului nemuritorului Principe. Cine a citit numai o parte din cărţile editate de mine nu se poate să nu fi simţit parfumul machiavelic dintre coperţile lor.

Aş dori, cu voia dumneavoastră, să continuăm cu o repriză de întrebări şi răspunsuri... mai alerte. De acord?

Da.

Sunteţi celibatar convins sau întâmplător?

Dacă în viaţă ai nenorocul ca între vârstele de 20-40 de ani să iubeşti pasional femei măritate, ai şansa să te desprinzi în câştigător.

Da, dar urmaşi? Se stinge stirpea, domnule profesor.

Nu vă contrazic. Mă consolez cu gândul că poate copiii mei spirituali – cărţile mele – vor dăinui şi vor fi mai fideli decât cei naturali care n-au fost să fie. În fond, într-o viaţă strâmtă de muritor ca a mea, nu le poţi face bine şi deodată pe toate. Renunţările sunt inevitabile.

Momente grele, de cumpănă?

Oho! Cu duiumul, ca la fiecare casă ce se respectă. Nu uitaţi că mă revendic din zodia Balanţei.

Zodie bună!

Belea, domnule! Te ţine când în ascensiuni, când în depresiuni. Ba entuziast, ba mizantrop. Nehotărât, mereu în balans, am devenit cu timpul melancolic de profesie.