Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In toamna lui 1846, doi tineri puteau fi vazuti, la Venetia, coborand din gondola la usa unei cladiri cu ferestrele dand spre Canal Grande, intre Rialto si Ca’Foscari. Cladirea de secol al XVI-lea de la numarul 3927 purta, ca si astazi, numele de Palazzo Benzon, iar in cartea de imobil erau proaspat inscrise doua nume: Domnul si Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era casatorit, insa armonia perfecta dintre poetul Vasile Alecsandri si iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, parerea ca alcatuiesc o familie.
De fapt, indragostitii isi stabilisera aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor si a trai (nu stiau) cel mai frumos, dar si cel din urma capitol al povestii lor de dragoste. Elena venise la Venetia inaintea scriitorului; bolnava de plamani, spera sa-si recapete echilibrul sanatatii in orasul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alaturi de omul pe care-l iubea cel mai mult.
'Amorul vostru puternic e si sfant'
Se cunoscusera in 1844, la mosia din Manjina a lui Costache Negri, fratele Elenei si prietenul poetului Alecsandri. Cand nu ai nici 25 de ani, nimeni si nimic nu te poate opri sa te bucuri de viata.
Venetia era, pentru ei, promisiunea primului loc in care puteau sta impreuna, zi si noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasa. 'Iubiti! Iubiti! Ne zice Venetia cernita/ Iubiti! Amorul vostru puternic e si sfant', exclama poetul in chiar prima zi a intalnirii cu orasul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Venetia, in apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon.
In Jurnalul sau, Alecsandri noteaza ca, de la balcon, vedea multimea de gondole alunecand pe Canal Grande, ocolindu-se unele pe altele ca niste randunele in zbor, apoi pierzandu-se in canalele mai mici. Tablou miscator, luminat de cele din urma raze ale soarelui si insufletit de cantecele gondolierilor, de strigatul lor: 'Riva!' (Fereste-te!) atunci cand trec dintr-un canal in altul.
Indragostitii isi construiesc, in Palatul Benzon, o lume numai a lor, in care gesturile marunte se transforma in dovezi de iubire incantatoare. Venetiei cosmopolite ii ofera alternativa unei existente simple, in care se despart, temporar, de trecut, mai putin insa de propria lor tara. Astfel ca savurarea cafelei turcesti, dupa obiceiul moldovenesc, devine un ceremonial aparte. 'Sorbim, scrie el, micile noastre felegeanuri (cesti de cafea fara toarta) cu un fel de smerenie. Fiecare picatura trezeste in noi un suvenir din patrie, asa ca nu ne poate invinui nimeni ca am uitat Moldova, daca ne gandim la multele picaturi cate incap intr-o ceasca si la multele cesti pe care le bem in fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi «libatiile» noastre in cinstea tarii.'
Citește pe Antena3.ro
Farmecul Venetiei
Jurnalul lui Alecsandri marturiseste marea bucurie a acelor zile comentata cu exaltare de poet: 'Fericiti cei ce iubesc! Si mai fericiti cei ce se ascund de lume si pot sa adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Venetiei!' Credinta inalta pe om la cer, iar amorul coboara cerul in om, spunea Byron.
Ni-i imaginam pe Elena Negri si pe Vasile Alecsandri plimbandu-se prin Piata San Marco, unde canta muzica militara. Arcadele Procuratiilor forfotesc de oameni. Lampile de gaz isi arunca lumina in fata cafenelelor. Ii vedem trecand, la brat, prin Piazetta, locul lor preferat, aruncand priviri spre Palazzo Ducale si spre Ponte dei Sospiri. Se intorc, apoi, 'acasa', pe Canale Grande, admirand, de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Gondolierul Antonio, baiat dezghetat (care il face pe Alecsandri sa remarce ca, la Venetia, barcagiii sunt mai cultivati decat savantii din Academia de la Iasi), le spune legende venetiene.
Una este chiar despre gondolieri. Cica fiul unui doge s-ar fi indragostit de o femeie frumoasa, dar saraca, si a cerut-o in casatorie. 'Biondinetta' avea insa un iubit gondolier care, in ziua nuntii, a lovit gondola printului, scufundand-o. De atunci, in semn de doliu, la Venetia, toate gondolele sunt negre.
'Astfel, timpul se perinda in placeri'...
Pentru Vasile Alecsandri si Elena Negri, sederea de doua luni la Venetia a insemnat cat o intreaga viata fericita. Cei doi isi faceau planuri pe termen lung, doreau sa aiba un copil caruia ii harazeau o cariera de marinar, punandu-i chiar si un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi sa se intample asa. Alecsandri s-a casatorit, in 1876, dupa nouasprezece ani de la intalnirea cu Paulina Lucasievici, cea care ii va darui o fiica, botezata Maria.)
Isi petreceau timpul facand, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Caruia pana la urma ii vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereusit; intre lucrarile lui Schiavoni s-a gasit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de alta parte, dupa moarte iubitei lui, Alecsandri nu poate trai fara sa-i revada chipul, asa ca ii comanda lui C.D. Rosenthal un portret, dupa un dagherotip – stramos al fotografiei – facut la Venetia.)
Viata lor curgea necomplicat si romantic. Cumparau lucruri marunte, cum ar fi o rama de filigran pe hartie pentru tablouasul Ninitei – numele de alint al Elenei Negri, doua pumnale mici, un covoras rosu pentru gondola lui Antonio... doua albume in care Ninita pune doua vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj, si una cu inventarul lor casnic, mentionat cu rigurozitate de Alecsandri in jurnal: 6 felegeanuri si 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turceasca, 1 masina pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahar, precum si vanilie, un gavanosel de mustar frantuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella si branza, fructe din belsug – inventar aflat intr-un dulapior pe care-l numisera 'mobila noastra' si care va ajunge, in final, tot la Antonio.
'Astfel, noteaza Alecsandri, timpul se perinda in placeri, clipa de clipa, in conversatii nebunesti, in rasete neintrerupte, in dulci reverii, in mici ocupatii de gospodarie pline de farmec prin lipsa lor de insemnatate. Fie ca afara ploua sau bate vantul sau e furtuna, in odaile noastre e intruna timp frumos. Cand cerul se insenineaza, mergem sa ascultam muzica si colindam, la intamplare, cartierele Venetiei, pe jos sau in gondola. In zilele ploioase stam acasa, la gura sobei, vorbind despre noi insine, despre tara noastra sau despre copilul nostru.'
Sanatatea oscilanta a Elenei Negri il obliga totusi, pe 12 noiembrie, pe Alecsandri sa faca planuri de plecare catre o zona mai calda a Italiei. Astfel ca isi plateste datoriile in oras, duce lucrurile mari la bordul vasului 'Arhiducesa Sofia' si se intoarce langa Ninita lui pentru a se bucura de ultimele clipe in apartamentul lor din Palatul Benzon. 'Ne-am obisnuit atat de mult cu acest frumos coltisor unde am gustat ceasuri atata de placute, atata de lipsite de cele mai mici griji, ca ne intristam numai la gandul de a-l parasi. Cate taine ale inimii, cate manifestari de bucurie, cate scene duioase sau nebunesti, serioase sau copilaresti s-au petrecut in doua luni intre peretii acestui apartament!
Aici este canapeaua pe care, seara, faceam partidele noastre vesele de domino si micile supeuri pe la ceasurile dupa miezul noptii. Colo, biroul in jurul caruia ne-am fugarit de atatea ori ca niste copii razand in hohote. Dincolo, cele doua balconase ale noastre in care am stat atatea ori spre a admira Palatul Foscari luminat de cele din urma raze ale soarelui si miscarea gondolelor lunecand spre mal. Fiecare mobila are suvenirul ei, fiecare colt are, pentru noi, povestea sa, cunoscuta numai de noi. In sfarsit, trebuie sa ne despartim de toate.'
'Steluta'...
Despartirea de Venetia a insemnat, pentru Alecsandri si Elena Negri, inceputul unei alte calatorii care se va sfarsi tragic. In drum spre Sicilia, la Neapole, boala Ninitei se agraveaza. Alecsandri si Costache Negri o imbarca, de urgenta, pe un vas, cu gandul de a merge cu ea acasa, in Moldova. Elena se sfarseste insa pe vapor, la Istanbul, in bratele iubitului sau, ca intr-o trista poveste de dragoste. Palazzo Benzon avea sa ramana un loc al amintirii. Alecsandri a revenit acolo, cautand urmele fericirii pierdute, careia ii dedica una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, 'Steluta': 'Tu, care esti pierduta in neagra vecinicie,/ Stea dulce si iubita a sufletului meu!/ Si care-odinioara luceai atat de vie/ Pe cand eram in lume tu singura si eu!...'.
