La pas printr-un manual de istoria artei: Galleria Borghese

Cu douăzeci de ani în urmă, dar ce spun, chiar şi numai zece, rareori se auzea o vorbă ro­mâ­nească pe meleagurile italiene. În toţi anii aceştia, până destul de recent, am întâlnit atâţia români cât să-i poţi număra pe degetele unei mâini. Poate două totuşi.

Azi ies de la birou şi, lângă obeliscul din Piazza Colonna, dau de el şi ea, în poziţia clasică a turistului: cu nasul într-o hartă care se zburleşte la adierea lui ponentino, vântul mult iubit de locuitorii Romei, fiindcă la ora apusului, punctual, suflă şi potoleşte orice suferinţă caniculară de peste zi.  În unele cartiere mai populare, oamenii ies din case şi se aşază la bar la o cafea fără sfârşit, să se răcorească la fel cum la noi ies cumetrele la poartă să vadă cine mai trece.


BIFÂND PE HARTĂ
Perechea mea de turişti bifează cu voce tare: Coli­seul da... San Pietro rezolvat, Panteonul l-am făcut... Piazza Navona, yes... Fontana di Trevi am aruncat mo­neda... Atunci unde-i buba? Buba e la Muzeul Vatica­nului. Coadă. Nenorocire. Cum să pierzi două ceasuri stând la coadă când ai de văzut toată Roma în trei zile?

Cine ştie de ce fel de simptom de "prim-ajutor" mai sufăr şi eu, cert este că în astfel de situaţii nu reuşesc să tac şi să trec mai departe. Mă opresc să îi salut şi să le dau o idee. Mă privesc neîncrezători. Rostesc cuvântul magic. Galleria Borghese.


ÎN DOUĂ ORE
Galleria Borghese este un concentrat unic de artă şi de istorie şi, pe deasupra, se vizitează obligatoriu fix în două ore. Pentru ca operele de artă să nu sufere din cauza umezelii provocate de respiraţia prea multor vi­zitatori, intrarea se face pe bază de rezervare: 360 de vizitatori deodată. Şi aceştia, după 120 de minute, orice s-ar întâmpla, sunt invitaţi cu gentileţe să iasă, pentru că intră grupul următor.

Istoria muzeului este, cum se întâmplă deseori pe meleagurile acestea, strâns legată de Vatican. În 1605, Camillo Borghese fusese ales Papă, cu numele de Paolo V. După cum se întâmplă şi în ziua de azi în tagma potenţilor, s-a grăbit şi el să-şi căpătuiască nepotul preferat, Scipione Borghese. L-a făcut prompt cardinal.

Tânărul Scipione însă suferea de o patimă de neînfrânat: arta.
Cu puterea (imensă) şi cu finanţele pe care i le asigurau titlul, noul cardinal porneşte una dintre cele mai extraordinare colecţii de artă din istoria tuturor vremurilor. În acelaşi timp începe şi construirea pala­tului care să adăpostească cum se cuvine colecţia la care râvnea.


DESFĂTAREA OCHILOR
Cu alte cuvinte, clădirea se naşte de la bun început (şi rămâne până în zilele noastre) ca loc pentru desfătarea ochilor şi a sufletului prin "frumos". În treacăt merită să fie amintit că parcul care înconjoară muzeul se întinde pe aproape 78 de hectare.

Pentru iubitorii de artă, uşa muzeului este ca oglinda din "Alice în ţara minunilor": păşeşti direct într-un manual de istorie a artei.

Cardinalul Borghese nu a acceptat stavile pentru patima sa. A fost un magnific mecenat pentru mulţi artişti din perioada sa, dar, când n-a putut obţine de bunăvoie ce voia, nu şi-a făcut nici un scrupul. A "împrumutat" opere şi a uitat să le mai dea înapoi, a plătit hoţi care să fure operele mult dorite, a aruncat în închisoare pe cine îi stătea în cale.

Rezultatul? O colecţie de vis. Picturi de Antonello din Messina, Bellini, Rafael, Tizian, Correggio, dar şi Cranach, şi Rubens alături de sculpturile lui Canova şi ale lui Bernini, pentru a aminti doar câteva nume.

El, cardinalul, era acela care avea cele mai multe tablouri ale lui Caravaggio cel blestemat, care picta credincioşi îngenuncheaţi, dar cu tălpile murdare şi muncite în prim-plan, ca să apropie divinitatea de om. Acela care o picta pe Madona cu sânul prosper al unei prostituate. Tot el, Caravaggio, care îşi face un autoportret în capul tăiat a lui Goliat pe care David îl ţine de păr, simbolizând astfel pedeapsa la care el însuşi fusese condamnat, pentru că omorâse un om într-o bătaie.


TRĂIRI
Cât despre sculptură, operele lui Bernini - acelaşi artist care ridicase coloanele din faţa Bazilicii Sf. Petru - îţi taie respiraţia.

Nimfa Dafne, după care fuge Apolo îndrăgostit de ea, cere tatălui ei să o transforme în copac pentru a scăpa. Statuia este o "fotografie" vie: Dafne strigă, se zbate, Apolo apucă să o atingă, dar parte din corpul ei s-a acoperit deja de  scoarţa şi frunzele de dafin.

La "Răpirea Persefonei" asistăm uluiţi la miraco­lul marmurei muiate. Degetele lui Hades se înfig în coap­sa femeii care se chinuieşte să scape. Ca şi cum statuia ar fi din carne, iar prin venele ei ar curge sânge adevărat.

El şi ea, cei doi turişti cărora le spuneam lucrurile acestea, mă opresc. "Cum facem rezervarea să mergem şi noi? Oare găsim bilete?" Ne molipsim cu toţii de grabă şi căutăm înfrigurat, găsim numere, sunăm, insistăm, în final ne alegem cu două bilete re­zervate la tura următoare. Cei doi mă abandonează grăbiţi, la revedere-la revedere, mulţumim!, cu plăcere - nu mai au vreme de pierdut, aproape că o iau la fugă spre muzeu.

Zâmbesc. Caro Scipione, dragă cardinalule, nu eşti singurul cu patima artei. Mă bucur pentru bucuria pe care o vor avea el şi ea, cei doi care au ars-o la fugă după artă.


DACĂ ŞI LA NOI...
De-ar da patima artei, şi nu altele mai terre-à-terre, în magnaţii, puternicii şi politicienii din România căreia îi duc constant dorul, poate că la Bucureşti s-ar construi mai puţine borcane-zgârie-nori, poate că s-ar dărâma mai puţine case boiereşti, poate că Bucureştiul ar putea încă salva ce mai rămâne din fostul lui farmec.

Fiecare oraş are trăsăturile sale ascunse. Printre multe altele, Roma mai are încă o minune - spre amurg se colorează cu toate nuanţele de portocaliu şters, roz prăfuit, auriu de bijuterie veche. Păcat că, de multe ori, vizitatorii oraşului etern la ora aceasta sunt sătui de prea multă frumuseţe ca să mai suporte încă una.
După atâţia ani de când locuiesc aici, Roma este pentru mine la fel ca prima dată când am văzut-o. Are un farmec pentru care nu există leac.  

P.S: Citesc în Jurnalul Naţional de tacticile menite să asigure dărâmarea casei lui Ionel Teodoreanu. Se confirmă aşadar nu bănuiala, ci certitudinea că politicienii români au cu totul alte patimi decât arta şi cultura. Nu realizează că nu dărâmă o casă, dărâmă - încet, dar statornic - ţara în care s-au născut. E ca şi cum şi-ar omorî mama.