La picnic, după rang şi condiţie

Puţini oameni cunosc felul în care îşi petreceau românii ziua de Armindeni, 1 mai, în perioada interbelică. Această perioadă plină de evenimente deosebite, sociale, politice, ştiinţifice, dar şi în artă, literatură, muzică, modă. O perioadă a civilizaţiei noastre extrem de efervescentă, de selectă.

Viaţa românilor de la sate era legată strict de relaţiile cu agricultura, sărbătorile erau respectate conform tradiţiilor, la ele participând toată suflarea satului.

La oraş însă, lucrurile s-au schimbat, în sensul că anumite sărbători nu au mai fost ţinute, din cauza condiţiilor de muncă, a dezvoltării impetuoase a industriei. Viaţa la oraş era mult mai complicată. Nu mai vorbim despre multitudinea de etnii care-şi respectau tradiţiile şi stratificarea socială îşi spunea cuvântul în orice domeniu.

Dar, ieşirea la picnicul de Armindeni, era respectată de foarte mulţi orăşeni. De la familiile din societatea înaltă până la muncitorul din tăbăcărie, toţi ieşeau la iarbă verde, cu familiile. E drept că "iarba verde" a familiilor de moşieri şi de burghezi nu era aceeaşi cu cea a măcelarilor, muncitorilor în fabrici, a croitoreselor şi a micilor funcţionari.

Familiile bogate, cu renume, îşi făceau picnicul de Armindeni pe la moşiile proprii, pe la moşiile prietenilor sau chiar în străinătate.

De la capul familiei până la căţelul adorat, toţi ieşeau pe pajiştea bine întreţinută de grădinari pricepuţi, pe pături aşternute de slujnice tinerele, îndemânatice. Participanţii petrecerilor erau serviţi cu sandvişuri şi vinuri alese, special transportate în cufere şi panere din nuiele, în care erau rânduite paharele pentru diferitele băuturi cerute de doritori, tacâmuri şi farfurii adecvate preparatelor servite, şervete pentru şters mâinile catifelate şi guriţele delicate şi multe altele care erau necesare unei mese frugale.
Pe păturile întinse se purtau discuţii despre modă, muzică, literatură, dar şi cancanuri mondene. Ocheadele furişe dezbrăcau în gând fetele tinere care purtau rochiţe moderne cu modele îndrăzneţe mulate şi scurte până aproape de genunchi şi costume de drumeţie cu alură bărbătească, influenţate de Madama Chanel. Becherii înjghebau flirturi după o plimbare pe aleile mai dosnice şi o căţărare în cireşii înfloriţi, cu o etalare a genunchilor rotunjori ai tinerelor cu tendinţe libertine.  

Bărbaţii serioşi, familişti şi purtători de responsabilităţi sociale, discutau pe aleile din jur despre problemele politice ardente şi relaţii de afaceri, în timp ce soţiile acestora, mame sau bunici purtau dialoguri în care-şi dezvăluiau experienţele în creşterea şi educarea copiilor şi a animalelor de casă, precum şi ultimele bârfe despre anumiţi cunoscuţi. Tinerii căsătoriţi erau preocupaţi în special de viaţa mondenă, teatru, concerte, călătorii şi chiar literatură. Copiii se bucurau de mai multă libertate, acordându-li-se mai multă largheţe în modul de comportament, iar dădacele, nemţoaice, erau mai puţin restrictive cu manierele învăţăceilor. În aceste picnicuri se reuşea adunarea aproape a întregii familii, într-o atmosferă relaxată şi plină de veselie.

Principala masă urma a fi servită de toată familia şi de invitaţi în marea sufragerie a conacului, unde puteau să se desfete cu preparate şi băuturi străine, după pofta inimii, unde tineretul asculta ştiri şi muzică la noile aparate de radio, romanţe şi chiar jazz pe plăcile de patefon, ca să nu mai vorbim despre faptul că şeful de clan tocmea un taraf, pentru petrecerea de seară, la care putea să se răsfeţe alături de intimi în stil românesc, cu friptură de miel, ţuică şi vin pelin.

Medicii, profesorii universitari, farmaciştii, ofiţerii îşi aveau şi ei preferinţele şi mai ales pajiştile cu iarbă verde de la conacele mai mici, zestrele nevestelor din provincie. Societatea burgheză, la fel, după mărimea averilor şi tendinţele către sferele înalte ale elitei.
Dar cei care se bucurau cel mai intens de această sărbătoare erau oamenii simpli, cei care îşi petreceau timpul la iarbă verde, în jurul localităţii. Erau oameni din toate zonele ţării, veniţi la oraşe ca să muncească. Cea mai vastă gamă de provinciali se afla în Capitală. Din toate zonele ţării, cu obiceiuri şi chiar prejudecăţi. Aici începeau să se şlefuiască, transformându-se într-o masă uniformă ce aveau ca liant asigurarea existenţei prin muncă în fabrici şi ateliere mai mari sau mai mici, în magazine şi prăvălii.  

Cu nevastă, soacră, socru, copii, nepoţi şi căţei, micul funcţionar plătea o birjă în care intra tot calabalâcul şi personalul. Arondând-o şi pentru o anumită oră, la întoarcere, liniştit şi relaxat, participa la întinderea păturii pe iarba de la marginea drumului. Pe pătura întinsă, îşi scotea haina şi pantofii, relaxându-şi trupul şi lăsând mintea să zboare la orizonturile visate.

Uita pentru un moment de salariul mic, de şeful măgar, de colegii fitilişti şi meschini, de lucrările peste norme, de orele neplătite, de taxele şcolare ale copiilor, de boala soacrei, de garderoba sumară a nevestei, de lipsa banilor pentru un concediu mult visat. Mânca alături de familie friptura de miel pregătită de soacră şi bea vinul pelin fără să-i pese de ochii soacrei aţintiţi asupra lui.

Profesorii, nu cei universitari, însoţiţi de neveste şi copii, obligaţi la aceeaşi scorţoasă conduită faţă de cei din jur, căutau să-şi ducă familiile într-un loc cât mai izolat, pentru ca nu cumva să dea ocazia unor ironii sau bârfe pe seama comportamentului vreunuia dintre membrii familiilor lor.

Tinerii becheri preferau o petrecere la o grădină într-o margine de pădurice sau chiar în centrul oraşului, la un local cu grădină umbroasă şi grătar cu renume.

În compania prietenilor, petreceau până dimineaţa. Unii mai norocoşi se întorceau acasă însoţiţi de domniţe libere de obligaţii, dornice de o aventură sau chiar de un măritiş.
Muncitorii de rând petreceau tot la iarbă verde, unii în afara oraşului, la marginea drumului, unde făceau focuri zdravene pe care puneau la fript hălci de miel şi pui dolofani, ca să nu mai vorbim despre mititei tocmiţi de nevestele care asudau şi se înfăşurau în nori de fum, pe lângă grătarele şi frigările din sârmă cărate de acasă.

Bărbaţii care căraseră la greu aproape tot calabalâcul, ba unii chiar şi pe copii în cârcă, treceau din prima la curăţarea gâturilor pline de praful străzilor neasfaltate ale oraşului, pe care le străbătuseră până la zonele cu iarbă verde, dintre grădinile bulgarilor.

Între aceste grădini, care făceau trecerea dintre oraş şi satele din jur, se găseau mici petice de iarbă grasă şi sănătoasă pe care îţi puteai încropi un picnic minunat. Ajuns la locul dorit, bărbatul hămălit bea direct din sticla ce se golea rapid, la jumătate, dacă băutorul era însetat şi avea sorbul mare şi o pasa imediat mâinii care se întindea spre a domoli alt gât în arşiţă.

Pelinul era vinul preferat, doar unele femei se mai stâmbau de amăreală, carnea şi pâinea neagră, mare şi pufoasă, brânza sărată şi caşul nou erau felurile de bază.

Soacrele şi mamele grijulii puneau pe faţa de masă farfurioare pentru carne şi brânză, dar şi felii de cozonac, pe şervete din stambă, albe, mirosind a pelin. Scoteau de la doseală bucăţi de rahat turcesc, cu mentă, cu alune, cu apă de trandafir, dar şi baclavale sau sarailii, bine însiropate şi vanilate, care îndulceau sufletele către seară, la întoarcerea, parcă mai lungă, spre casă. Dacă aveau norocul să aibă în jur şi o petrecere cu taraf, apăi aveau asigurată şi muzica. În locurile mai largi, unde se puteau aduna mai multe familii, se apropiau păturile şi se amestecau merindele.

Se făcea focul mare, cât să încapă mai multe grătare şi frigări şi de la trei sticle cu pelin se constata că se înmulţiseră la 15, că litrul de ţuică ferit cu grijă dispare rapid în alte gâturi. Nevestele se amestecau de nu o mai găseai pe a ta, soacrele la fel, ba chiar şi tu, ca om venit să te relaxezi, ajungeai să nu mai stai pe pătura ta şi nu ştiai al cui este vinul, că părea mai dulceag decât al tău. În astfel de cazuri, ca din pământ răsăreau patru ţigani lăutari.

Un acordeonist, un viorist, unul cu ţambalul de gât şi cel mai amărât, ăl cu contrabasul. Veneau aproape şi trăgeau un cântec, aşa ca să vadă muşteriul ce marfă au, apoi se tocmeau până la sfârşitul petrecerii.

Mâncare şi băutură, berechet şi pentru ei! Copiii începeau să se împrietenească, dar să se şi păruiască, smulgând uşor câte o palmă de la tatăl corector de maniere, obţinând zbierete şi tăvăleli ale odraslei. Cu ameninţări că va fi lăsat loco, să-l mănânce lupii, sau slugă la ţigani, zbierătorul se întorcea pe pătură pentru puţin timp, după care îşi relua activitatea în hoarda gălăgioasă. După primul rând de fripturi stinse cu vin, începeau discuţiile legate de diferite teme şi partide de cărţi.


Bărbaţii discutau despre muncă, despre probleme cu acareturile stricate, despre femei şi chiar se puneau la cale unele cumetrii. Femeile aveau nenumărate teme de discuţii, începând de la copii până la schimburi de reţete culinare, dar şi de modele de rochii, îndeosebi cele care erau croitorese sau despre noi produse de curăţat argintăria.

Din când în când, aruncau câte o privire şi asupra odraslelor. Copiii se fugăreau şi se ascundeau, jucau tot felul de jocuri prin iarbă şi prin praf, murdărindu-se plini de satisfacţia lipsei de interdicţii în privinţa asta. Câte unul mai trecea pe la mamă-sa după o gură de apă, care începuse să se clocească în sticlă, dar curăţa praful din gât.

Spre seară, obosiţi de atâta petrecere, începeau să-şi strângă calabalâcul. Plăteau taraful, contribuind fiecare după înţelegere şi se întorceau spre case. Drumul părea mai lung, iar unii copii obosiţi de alergătură trebuia căraţi în braţe sau în cârcă.

Transpiraţi şi uşor tehuiţi de băutură, bărbaţii cărau de obicei copii adormiţi, iar partea feminină, nevasta şi soacra, trăgeau de bagaj, mult mai uşor acum, că nu mai rămăsese nici urmă de mâncare. Cu toate astea, toţi erau bine dispuşi, cu sentimentul că-şi făcuseră datoria şi petrecuseră din plin.