Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am plecat in Piata Universitatii pentru ca oamenii care se lupta cu sistemul pentru a crea valoare pentru semenii lor trebuie admirati, nu batjocoriti. Am strigat libertate si am primit priviri complice, zambete, desi nu cunosteam pe nimeni acolo. Au strigat si altii cu mine, m-am trezit ca nu sunt singur. Am strigat si eu cu ei. Am facut cunostinta cu cei din jurul meu, am schimbat o idee, doua si mi s-a facut rusine de mine. In sinea mea credeam ca noi, romanii, nu gandim mai departe de burtile noastre, ca mergem doar la gratare si la mall. Peste tot in jurul meu se fluturau steaguri tricolore, si oamenilor le straluceau ochii. A venit o fata la mine cu un zambet imens si un flipchart pe piept cu titlul romanii sunt frumosi. M-a rugat sa scriu o trasatura a romanilor, i-am scris ca suntem deschisi, creativi, liberi. Nu mai era loc pe trotuar intre noi nici sa arunci un ac. Jandarmii s-au dat deoparte, in fata la Intercontinental oamenii huiduiau, se intamplase ceva. Oamenii din jurul meu strigau "Jos Basescu!", la un moment dat s-au dat deoparte. M-am intors acasa cu ochii vineti si arcada sparta, din cate am inteles carosabilul trebuia pastrat circulabil cu orice pret. Acolo nu am stiut asta, m-am trezit cu un jandarm peste mine, la al treilea mi s-a stins lumina.
A doua zi dimineata m-am infuriat. Am aparut intr-un video pe un site sub titlul "manifestant violent retinut de jandarmii atacati cu pietre", prietenii mei l-au vazut si au inceput sa rada de mine ca am ajuns ultras. Ce pietre, frate? Oamenii de langa mine radeau, strigau sau vorbeau, pe mine m-au batut din senin. Am plecat spre Piata din nou si am nimerit intr-un grup cu media mea de varsta. Si lor le luceau ochii. In stanga se striga "vrem spitale, nu catedrale", in dreapta, "niciodata nu vom fi colonie FMI". Se uitau si ei pe furis la mine cu un fel de teama, nu eram foarte prezentabil. Am inceput sa explic, am avut o diferenta de opinii cu jandarmeria, s-au linistit. Am ras si am cantat toata seara, cand au dat cu gaz lacrimogen am plecat acasa. Nu am televizor, a treia zi dimineata am inteles la telefon ca cineva a dat foc Pietei Unirii. Ultrasi, anarhisti, nu se stie cine. Spre seara am coborat din 21 cu teama, totul era la locul lui, magazinele deschise, oameni pe trotuare, masini pe strazi. Doar paltonul meu mirosea intepator. La Universitate m-a oprit un grup de jandarmi sa ma legitimeze, sa ma perchezitioneze, apoi au vrut sa imi faca poza si m-am impotrivit. Mi-au zis ca arat suspect, apoi ca il vad eu pe dracu’ in duba, le-am aratat si eu ca l-am vazut deja acum doua zile si ca ii filmez cu telefonul. Mi l-au luat. Am petrecut o ora in duba si trei ore la sectia de Politie fara explicatii. Am stat pe o banca acolo, singur. Nu am vorbit cu nimeni, Romania nu era acolo. N-am scos un sunet pana s-au plictisit ei, mi-au dat telefonul inapoi, m-au anuntat ca nu eram in baza lor de date pana acum, mi-au urat o seara buna.
In seara urmatoare m-am dus langa fantana de la Universitate. Era un frig de imi crapau obrajii. Erau acolo niste fete cu obrajii mai fini ca ai mei si o foaie A4 pe care scria "BUN SIMT". M-am infuriat iar. Au strigat impreuna cu mine "Libertate!", am strigat si eu cu ele "Cetatenele indignate vor sa fie respectate". Am facut schimb de idei, de glume, de adrese de mail cu cei de acolo. Am strigat impreuna, pe rand, mesajele micilor grupuri de acolo. Au strigat libertate cu mine, am strigat si eu cu ei. Cand se aude atat de bine ce strigam, incat pare ca se darama Universitatea peste noi, atunci nu mai e solidaritate, ci consens. Si se darama de obicei cand strigam ca nu mai vrem dictatura, ca Romania nu e de vanzare, ca Rosia Montana nu e de pomana, ca vrem democratie nu oligarhie, ca toata lumea stie ca ne conduce SIE, ca niciodata nu vom fi colonie FMI. Cel mai clar se aude "Romania, trezeste-te!". Am vorbit cu cei din jurul meu si am ramas surprins cate am in comun cu niste straini, unii cu argumente mult mai bune ca ale mele. Spre 10 seara, cuvintele ies foarte greu, daca nu esti ragusit, sigur iti ingheata muschii fetei. Razi si reiei cuvantul. Facem excursie zilnic vizavi, in fata la Teatrul National. Batranii de acolo ne imbratiseaza, ne strang mainile si canta cu noi. Sar in picioare cu totii, pentru ca si ei vor schimbare si se imbujoreaza in obraji. Am cantat si strigat impreuna in fiecare seara de la 8 la 10 acolo, cu toti strainii astia. Intr-o seara au plecat spre Centrul Vechi, eu aveam de lucru. Mi-am promis ca merg data viitoare. Am plecat in excursie, jandarmii au vrut sa ne opreasca, eu nu m-am oprit, nici ceilalti. Nu faceam nimic rau. Si ei stiau ca nu facem nimic rau, dar aveau ordin sa ne opreasca. M-au legitimat si am plecat mai departe. Doua strazi mai jos, au incercat iar, m-au legitimat iar, am plecat iar, tot cantand. Ne-au incercuit pe o straduta si ne-au obligat sa ramanem acolo pana suntem legitimati absolut toti. Eu stiu sigur ca ei nu sunt Romania. Daca ei sunt Romania, atunci Romania e stat politienesc.
Nu stiu de ce jandarmii tin sa ma legitimeze, sa ma bage in duba, sa ma bata, sa ma amendeze. Nu stiu cum mi s-au vindecat vanataile, nu stiu cum m-am imprietenit cu cei de la fantana, nu stiu cum am inceput sa impartim noi minute, cuvinte, cantece, tigari si ceaiuri acolo. Nu stiu cum toti cei de acolo au argumentele la ei intr-o conversatie, nu stiu de ce se rade atat de mult acolo, nu stiu de ce nu sunt conflicte intre oameni atat de diferiti cu opinii atat de bine sustinute. Nu stiu cum mi s-a intamplat un lucru incredibil. De fiecare data cand am fost peste granita Romaniei si am fost intrebat de unde sunt, mi-a tremurat putin vocea si cu un fel de jena am raspuns Romania. Acum am o bucurie in glas pe care nu o pot descrie. Romania pentru mine inseamna steagul imens pe care il flutura Cezar cu papucii la gat, masca Guy Fawkes a lui Alex, portavocea lui Claudiu si Vlad. Romania inseamna baietii de la Rosia Montana si suporterii cu fulare colorate, femeile frumoase care vor bun-simt si cei cu paltoane scumpe si ochelari cu rame fine care dau zapada cu lopata si beau ceai din paharul de plastic cot la cot cu mine. Nu stiu de ce sunt mandru ca sunt roman. Stiu insa ca nu sunt liber nici acolo, in piata, intre atatia romani frumosi. Ma duc si maine si tot libertate o sa cer.
Dorin Radulescu
Citește pe Antena3.ro
