Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de duminică vă oferă şansa de a descoperi ceea ce inima a lăsat să vorbească ºi să dicteze, dând valoare scrisului prin sinceritatea, claritatea şi profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Românilor.
„Mademoiselle avea o comoară de lucruşoare, la care ne plăcea foarte mult să ne uităm. Unul din acestea era un mic medalion de cristal, pe care se afla aplicată un soi de pasăre făcută din mici diamante negricoase cu o perlă care îi atârna în cioc; altul era o mică pecetie de ametist, în care era gravată o melancolică pansea. Însemna o mare favoare când ne lăsa să ne pecetluim scrisorile cu aceste armonii înflorite. Mai era şi un fel de pesmeţi, comandaţi la Strasbourg, chintesenţă a tot ce era mai bun.
Mademoiselle avea desigur în ochii noştri un oarecare farmec, dar nu era destul de leală faţă de mama noastră şi noi o judecam în privinţa asta cu simţul de dreptate al copilăriei. Prea era adesea pornită să critice pe «la Duchesse» faţă de proprii ei copii. Era, aşadar, o mare plăcere de a fi fără guvernantă la Osborne. Mama şi cu nursele copiilor se ocupau de noi şi ne luau la plimbare ajutate din când în când de mr. de Morsier, preceptorul francez al fratelui meu, Alfred.
Era vorba să ne desăvârşească el cunoştinţele de limba franceză, în timpul vacanţelor, şi nenorocitul om, rotunjor, zâmbitor şi cu ochi albaştri, cunoştea nespuse chinuri când încerca să ne facă lecţii de dictando în grădină, pe când noi fugeam pe lângă dânsul, ca să ne urcăm în pomii dintre ramurile cărora ne uitam în jos la el, jucându-i nenumărate farse. Însă mr. Eduard de Morsier niciodată nu ne trăda; se purta cavalereşte, şi am impresia că, în taină, făcea haz de nebuniile noastre. Cam pe la acea vreme îmi amintesc de o vizită ce ne făcu Winston Churchill, pe atunci un băieţaş.
Avea părul roşu, pistrui, era obraznic şi arăta un desăvârşit dispreţ pentru autoritate. Amândoi aveam unul pentru altul o simpatie ascunsă. La început nu îndrăzneam s-o arătăm deschis, dar încetul cu încetul roşcovanul nostru musafir lepădă orice prefăcătorie şi îşi declară cu îndrăzneală preferinţa pentru mine, afirmând de faţă cu martori că se va căsători cu mine când va fi mare! Nu cred că mama găsi purtarea noastră prea bună în timpul şederii lui, dar eu una am păstrat o foarte bună amintire a scurtei vizite ce ne făcu tânărul Winston şi zâmbesc şi azi încă de câte ori revăd în minte lucirea şireată din ochii lui, între care era aşezat un năsuc îndrăzneţ, şi privirea lui obraznică de câte ori era mustrat.
Îmi plăcea foarte mult să fiu tot atât de îndemânatică, de iute, de uşoară, de neobosită ca şi băieţii, dar în ceea ce privea sentimentele mele faţă de dânşii şi ale lor faţă de mine eram o adevărată fetiţă. Îmi aduc aminte că odată în Palatul Clarence fratele meu a poftit câţiva băieţi să se joace cu dânsul. Aceasta nu se întâmpla foarte des, dar în acea zi neuitată văd în minte pe un băiat pentru care simţii o nemărginită admiraţie. Era îmbrăcat ca un Gordon Highlander, era oacheş, extraordinar de frumos şi se numea Stephen, Stephen Hastings mi se pare, dar nu sunt deloc sigură de numele de familie. Băieţii erau foarte neastâmpăraţi şi se fugăreau de-a lungul sălilor, iar bonele noastre socoteau că jocurile lor sunt prea sălbatice pentru fetiţe.
Îi priveam din uşa apartamentului nostru, cu mare dorinţă de a ne amesteca în joc. Eu nu aveam ochi decât pentru Stephen. Printre alte jocuri minunate, iată ce scorniră: să se dea de-a lunecuşul, jos pe scara de din dos, şezând pe o tavă mare. Minunată născocire! Călcând peste orice sfială şi lăsând de-o parte cele mai stricte legi, eu mă furişai lângă frumosul Stephen, rugându-l să mă lase să alunec în jos pe tavă odată cu dânsul. Stephen era un adevărat cavaler şi fu foarte mulţumit să conducă cu vitejie pe o fetiţă bălaie, care era mult mai sfioasă decât dorea să arate. N-am o amintire prea limpede de modul cum se petrecu această aventură: ţin minte numai chipul lui Stephen şi stofa cadrilată verde-închis, negru, galben a costumului său. Desigur, Stephen ar fi putut refuza să ia cu dânsul o fetiţă, dar n-a refuzat şi pentru aceasta îi sunt şi acum recunoscătoare. Gândiţi-vă ce dureroasă umilire ar fi fost dacă ar fi zis: «nu». N-am mai văzut de atunci niciodată pe Stephen; nu ştiu nici al cui fiu era şi cum s-a întâmplat să fie în acea zi invitat la Clarence House. Dar cu toate acestea el este una din amintirile mele plăcute.
Citește pe Antena3.ro
Alături de parcul din Osborne era alt parc. Porţile de intrare ale ambelor mari proprietăţi se aflau, după câte îmi amintesc, una în faţa alteia sau una lângă alta, dar poate mă înşel. Castelul acela se numea Norris. Într-un an, împărăteasa Fredericka, sora mai mare a tatei şi mama kaizerului, îl închiriă pe timpul verii. Castelul Norris era mai impunător decât Osborne Cottage; era o clădire mare de piatră cenuşie, zidită mi se pare în acelaşi stil ca şi Castelul Windsor. Însă amintirile mele sunt nelămurite; tot ce mai ştiu e că-l găseam nemaipomenit de frumos şi că, pe terase, păuni păşeau agale în toată minunăţia lor. Atunci pentru întâia oară i-am auzit chemându-se unul pe altul, şi de atunci de câte ori am auzit glas de păuni mi se redeştepta în minte Castelul Norris.”
(Continuare în numărul următor )
• din „Maria, Regina României Povestea vieţii mele”, vol. I, Editura Eminescu
