Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul de Duminică vă oferă şansa de a descoperi ceea ce inima a lăsat să vorbească şi să dicteze, dând valoare scrisului prin sinceritatea, claritatea şi profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Românilor.
„Probabil că-l şi avea! Dar venea prea de jos ca să ajungă pînă la nasurile noastre iscoditoare!
Am fost surprinse de cei mari furişînd priviri peste balustrada scării din dos, spre «Firida Gloriei» şi repede am fost gonite către regimuri mai potrivite pentru «fetiţe cuminţi», după cum ni se spuse, cu mustrare.
Ah, dar sînt atîtea lucruri de care îmi amintesc, cu toate că e aşa mult de atunci!
Bunăoară, vacile scoţiene, cu coarne uriaşe, cu ochi mari, trecînd domol pe cărarea ce ducea, prin parc, la biserică. Frumoase erau, cu părul lor creţ de culoarea nisipului, castaniu ori negru, şi atît de lung, încît le atîrna pe frunte ca nişte canafuri, ceea ce le dădea o înfăţişare ciufulită şi aproape copilărească; şi nu ştiu cum, tocmai aceste canafuri învoalte îţi insuflau încredere; făceau să pară animalele aît de blajine încît uitai oarecum nemaipomenita mărime a coarnelor lor. Stăteau în loc nemişcate, ca nişte statui; aveau capul ridicat şi priveau cu ochi blînzi procesiunea noastră de mici mironosiţe, păşind duminica, cu cartea de rugăciuni în mînă, de-a lungul drumului spre Casa Domnului.
Şi ce frumoşi erau cerbii! - cirezi întregi păscînd iarbă, sau, speriaţi deodată, luîndu-o la fugă prin pădure. Nimic nu era mai minunat pentru noi decît a culege, în plimbările noastre, bucăţele căzute din coarnele lor, pălite de soare şi de vînt, pe care le duceam acasă socotindu-le adevărate comori.
Iar într-o zi am descoperit un pom, în care era o gaură mare, mare. Trebuie să fi fost un pom de proporţiuni în adevăr neasemănate, căci noi, cîteşitrei surorile mai mari, şi cu fratele nostru, aveam loc în scorbura lui. Bineînţeles trebuia să ne strecurăm înăuntru de-a buşilea. Acest pom a fost pentru multă vreme adevăratul centru al jocurilor noastre. Nenumărate şi minunate întîmplări neaşteptate se iviseră în vieţile noastre, datorită acestui ascunziş fără seamăn. Eram cînd Robinson Crusoe, cînd Robin Hood cu tovarăşii lui; mai eram şi piei-roşii sau piraţi sau Dumnezeu mai ştie ce!
În mijlocul ascunzătorii noastre rotunde şi cam întunecoase, atîrna un ciot de lemn care ne stînjenea, şi hotărîsem ca, pentru a scăpa de dînsul, să întrebuinţăm barda sau fierăstrăul. Astfel de unelte, însă, nu puteam să căpătăm uşor, aşa încît a trebuit să ne rugăm de tata ca să ne facă rost de ele; şi-mi aduc bine aminte cum ne-a răspuns că putem să luăm un fierăstrău dacă vrem, dar că nu ne dă voie cu nici un chip să umblăm cu barda.
«O bardă poate să-ţi reteze un deget dintr-o lovitură, spuse el, dar repede te vei opri din mînuirea fierăstrăului dacă ar începe să-ţi taie degetul!». Cît de bine îmi aduc aminte de vorba asta; unele fraze îţi rămîn în minte de-a lungul întregii vieţi.
Tata era o fiinţă «rară», în sensul că nu se ocupa în mod activ de copiii săi; aceasta o lăsa pe seama mamei, însă, la ocazii, se pomenea descoperindu-ne, ca să zic aşa, şi atunci născocea cîte un joc sau o petrecere în care părea că găseşte tot atîta plăcere ca şi noi.
Scornise pentru serile de iarnă un joc, care ne umplea de fiori: se stingeau toate lămpile, iar dînsul se ascundea într-un colţ întunecos, prefăcîndu-se că e un căpcăun.
Niciodată nu ştiam în care odaie se afla. Tremurînd de frică, ne strecuram prin bezna camerelor, şi deodată, cînd părea că orice primejdie a trecut, se repezea din vreun colţ şi ne înşfăca, iar noi zbieram ca şi cînd în adevăr era să ne înghită: joc plin de groază, care ne umplea de acea adevărată înfiorare pe care primejdia o dă aventurilor.
Într-o zi, întîmplare rară, a căzut o ninsoare neobişnuit de mare, şi papa ne-a luat să ne dea cu săniuţa, pe movila de lîngă lăptărie. A fost ceva minunat! Mi se pare că era prima zăpadă ce văzusem vreodată. Care copil rămîne indiferent la farmecul zăpezii! Dar în Anglia zăpada nu ţine mult – se ivise şi pierise ca un vis abia închegat! Îmi amintesc, de asemenea, de patinajul pe lacul cel mare, şi cu toate că eram încă novici, mititei şi şovăitori, simt încă ce îmbătătoare fu bucuria de-a te avînta tot înainte pe luciul strălucitor. Aerul tăios de iarnă făcea să-ţi lăcrimeze ochii, îţi vopsea cu roşu înfocat obrajii şi nasul, dar era încîntător, mai presus de orice cuvînt. Şi acum îmi amintesc de mlădioasele căciuliţe de catifea neagră, împodobite cu un samur rusesc de culoare închisă, pe care le purtam la aceste memorabile ocaziuni; aceste căciuliţe aşa de cochete măreau încă plăcerea patinajului, precum o făcea şi păhărelul de vin roşu fiert, parfumat cu scorţişoară, ce ni se dădea cînd cobora soarele la asfinţit.” (Va urma)
(din Maria, Regina României - Povestea vieţii mele, vol. I, Editura Eminescu, 1991)
• Loreta Popa
