Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Mihai Eminescu este omul cu două zile de naștere (20 decembrie 1849, 15 ianuarie 1850) și cu două posibile cauze ale decesului (sifilis nervos sau psihoză maniaco-depresivă; asasinat - după conspiraționiști, malpraxis medical - după ceilalți). Chiar și mama sa are două prenume cunoscute: Raluca, respectiv Rareșa (cf. Matei Eminescu). Revendicat postum de două direcții culturale & literare opuse: de o parte - simboliștii (Petică, Davidescu, Fundoianu - până la un punct), moderniștii (Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu) & avangardiștii (Ilarie Voronca, Geo Bogza) până la postmoderni (Cărtărescu, Cristian Popescu). De cealaltă - tradiționaliștii autohtoniști (Iorga, Crainic, Nae Ionescu & Co)”, apreciază istoricul literar Paul Cernat în pripa unei noi aniversări (naționale).
Subterane lirice, epice, dramatice
Tot el conchide (în geometria liniilor trasate mai sus): „Un destin bipolar, o posteritate bipolară, un poet național bipolar pentru o identitate națională bipolară”. Imediat, completări: „Chiar dacă poeții noștri recenți nu se mai raportează la el, «maximalistul» Eminescu nu e un poet desuet sau expirat. Unele poeme s-au fanat și nu ne mai spun mare lucru, dar pe multe le redescoperim frapați de farmecul memorabil și modernitatea lor, de muzicalitatea hipnotică sau de forța vizionar-expresivă. Simbolic însă, continuă să fie bine instalat în conștiința colectivă. Și încă văd destui tineri interesați la modul profesional și inteligent de el. Iar șantierul care-i leagă pe dedesubt proiectele lirice, epice sau dramatice are ceva din subteranele lui Sabato”.
„Redimensionați textele și contextele” (recomandare)
Tendințe (de ieri și de azi): „Maiorescu a încercat să-l domesticească, inclusiv prin regia singurului volum antum (din decembrie 1883, când Mihai Eminescu era deja bolnav). Alții, în frunte cu I. Negoițescu, au încercat să-l declasicizeze, excavând imaginarul «sălbatic» al postumelor. Unii se străduiesc, mai nou, să-l postmodernizeze (nu-i vorbă, găsești la Eminescu metaliteratură cât cuprinde în diversitatea operei sale). Cred că merită reîmprospătat printr-o redimensionare a textelor și contextelor. Fără proza lui fantastico-metafizică, desconsiderată multă vreme, cea a lui Mircea Eliade și Mircea Cărtărescu e greu de imaginat. Găsim ecouri din Sărmanul Dionis (o masterpiece a prozei noastre fantastice dintotdeauna, cu intuiții nietzscheene) și în comoțiile psihice din debutul Întâmplărilor… lui Blecher”.
Dincolo de moarte, revanșa
Convingeri: „Ironizat de unii, compromis de alții, mitul eminescian e autentic și rezilient, rezultatul unei combinații între excepționalitatea poetică, un destin tragic simbolic, un complex colectiv de vinovăție al contemporanilor și o imagine compensatorie pentru complexul «nenorocului istoric» autohton. Un fel de victimă sacrificială care, eșuând în istorie, își ia revanșa dincolo de moarte, într-un plan metafizic. Eminescu a legitimat la nivel de excelență lirică tradiția cultă a literaturii române dechizând-o către modernitatea cea mai matură a limbajului poetic și filosofic (traducerea din Critica rațiunii pure a lui Kant e o probă). Și asta deși era un conservator și, uneori, un reacționar nostalgic după Evul Mediu al voievozilor și pârcălabilor”.
„Zeul întunecat”
Decantări: „La urma urmei, ce gânditori reacționari importanți am avut înainte de el? Doar tombatere sărace cu duhul. «Zeul întunecat», cu demonismul & luciferismul lui, nu e străin de poeții damnați ai epocii postromantice. Coincidență, primele traduceri românești din Baudelaire, semnate de Vasile Pogor, apar în același număr al revistei Convorbiri literare în care Eminescu debuta «junimist» cu Venere și Madonă și Epigonii. Evident, multe din ideile politice și economice eminesciene nu mai pot fi susținute azi, nu erau nici pe vremea lui, dar onestitatea atitudinilor și idealismul lor dezinteresat nu pot fi negate”.
Aproape de limpezire: „Publicistul și ideologul a fost, în același timp, un patriot ardent și un naționalist cu accente xenofobe, care vedea în evreii neasimilați și în «greco-bulgărime» o «pătură suprapusă» parazitară. Violențele sale pamfletare și reveriile paseiste deconcertează, dar a-l folosi ca armă în războaie politice actuale mi se pare abuziv, ca și recuperările sale în contul unor regimuri totalitare. Oricum, e un reper în publicistica noastră. Gândirea lui socială și politică are un nivel intelectual rar pe vremea aceea, critica la adresa instituțiilor rămâne în unele privințe valabilă, ca și multe idei culturale, ca și comentariile de politică externă”.
Citește pe Antena3.ro
Crescut în aluatul decadent al marilor imperii
De reținut: „Cu un ochi întors spre armonia unei lumi tradiționale pierdute, cu altul - către nihilismul modern al prezentului, Eminescu a fost produsul unei Bucovine austro-ungare în care etnicii români erau oprimați, și un avocat al cauzei românilor din provinciile istorice sub ocupație străină. Era un autohtonist suveranist profund atașat de miturile și tradițiile noastre străvechi, dar și un cosmopolit format de marea cultură occidentală și de cea a Orientului, un produs de lux (deși fără studii finalizate) al Vienei și al Berlinului universitar, într-o perioadă în care xenofobia și protecționismul erau în creștere, o perioadă de criză și decadență a marilor imperii europene”.
Ochi pentru clasici
Ultimii stropi: „Era, apoi, un artist cu o conștiință estetică neobișnuită - e destul să-i parcurgem Caietele, artele poetice sau dicționarul de rime. Un visător utopist, un vizionar fantast comparabil cu Novalis, Holderlin sau Nerval, bun cititor al lui Poe și compatibil, în plan filosofic, nu doar cu pesimismul mizantrop al lui Schopenhauer, ci și cu nihilismul profetic al lui Nietzsche. S-a vorbit, cred, puțin despre umorul moldovenesc savuros al acestui mare poet grav. Să mai spun că nu Maiorescu, ci Eminescu i-a adus la Junimea pe cei mai mari scriitori ai ei: Creangă, Caragiale, Slavici. Fără Eminescu, Junimea nu putea acredita credibil limba literară aflată azi în uz și primul canon estetic al literaturii române”.
„Egoismul de clasă”
În încheiere, un text (eminescian) cu puls de o rară actualitate: „Creștinism! religiune a săracilor și nenorociților, a femeilor pierdute (fiindcă atâtea ademeniri le încungiura din partea celor bogați), tu ești floarea răsărită din sărăcimea Imperiului roman, răsărită din sclavii ce existau spre batjocura stăpânilor lor, din oamenii fără drept, din oamenii care siliți erau să-și năimească brațele cu orice preț spre a nu muri de foame. E atâta martiriu în căderea fiecărei femei sărace, atâta martiriu în furtul celor care-l comit de nevoie și atâta orbire sacrilegiu în cei ce-l condamna. Nu invoc slăbiciunea de inimă, nu mila nimănui! Ceea ce invoc este dreptatea din însăși împrejurările acestea, este dreptul ce-l au acești oameni la existență (...). O, judecători orbi ai slăbiciunilor omenești, deși voi nu reprezentați decât o clasă de oameni!”.
Două cuvinte inventate
„Fiecare clasă omenească - scria Eminescu - își are logica sa, o logică esclusivă, teribilă, cumplită. Acești dandy avuți, cari împart banii lor la chelneri și curve, cu greu și-ar întinde mâna spre a da ceva celui sărac. Ar chema sergentul de uliță ca să-l puie să-l închidă. Imorali - ei cer de la alții moralitate, leneși - ei pretind de la alții să lucre, stupizi - ei pretind de la alții ca să fie cuminți. (...) Și, cu toate astea, cine-i mai zelos de a se îngrădi față cu clasele de jos? Ei, cari nu cred în Dumnezeu, în religiune, în ordinea divină. Ordinea divină este cuvântul pe care l-au inventat spre a-nvăli interesele lor personale, interesul de-a ramâne bogați, față de oameni mai inteligenți poate din clasa de jos, care-ar merita să stea mai sus ca ei”, Mihai Eminescu, „Fragmentarium”).
174 de ani se vor fi împlinit pe 15 ianuarie 2024 de la nașterea lui Mihai Eminescu
„Cu un ochi întors spre armonia unei lumi tradiționale pierdute, cu altul - către nihilismul modern al prezentului, Eminescu a fost produsul unei Bucovine austro-ungare în care etnicii români erau oprimați”, Paul Cernat, istoric literar
„Publicistul și ideologul a fost, în același timp, un patriot ardent și un naționalist cu accente xenofobe, care vedea în evreii neasimilați și în «greco-bulgărime» o «pătură suprapusă» parazitară”, Paul Cernat, istoric literar
„Eminescu era un autohtonist suveranist profund atașat de miturile și tradițiile noastre străvechi, dar și un cosmopolit format de marea cultură occidentală și de cea a Orientului, un produs de lux al Vienei și al Berlinului universitar”, Paul Cernat, istoric literar
„Eminescu i-a adus la Junimea pe cei mai mari scriitori ai ei: Creangă, Caragiale, Slavici”, Paul Cernat, istoric literar
„Fără Eminescu, Junimea nu putea acredita credibil limba literară aflată azi în uz și primul canon estetic al literaturii române”, Paul Cernat, istoric literar
Sursa foto: Muzeul Național al Literaturii din Iași
