“Nemărginita iubire a tot ce este cugetare şi simţire omenească”

 “Nenorocirea cea mai mare a vieţii e să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli oarecând prin o lume pentru tine pustie”
Mihai Eminescu

“Ne-nţeles rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile:/ Zboară veşnic, îngânându-l/ Valurile, vânturile”, concluziona Mihai Eminescu în poemul “Dintre sute de catarge”. Cât de înţeles a fost poetul Mihai Eminescu în lumea scriitoricească a anilor pe care i-a trăit şi ce portrete i-au realizat cei care l-au cunoscut îndeaproape aflăm din revista Luceafărul, număr omagial apărut la Sibiu, la 1 iulie 1909.
Titu Maiorescu îi schiţează un portret extrem de actual, accentuând asupra genialităţii poetului care a ştiut să oglindească “cugetarea şi simţirea omenească” din “orizontul fără margini al gândirii omeneşti”: “Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operele însemnate,  din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filozofiei, în special al lui Platon, Kant, Schopenhauer şi, nu mai puţin, al credinţelor religioase, mai ales al celei Creştine şi Buddhaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română: el află în comoara ideilor astfel culese materialul concret, de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care, în poeziile lui, ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti. Căci cum să ajungi la o privire generală, dacă nu ai în cunoştinţele tale treptele succesive care să te ridice până la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul preciz în acele versuri caracteristice, în care se întrupează profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţii omului, asupra soartei poporului român.
Poetul e din naştere, fără îndoială. Dar ceeace e din naştere la adevăratul poet, nu e dispoziţia pentru forma goală a ritmului şi a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare şi simţire omenească, pentrucă din perceperea lor acumulată să se desprindă idea emoţională spre a se înfăţişa în forma frumosului”.

Lipsit de egoism
Despre “Eminescu-Omul” vorbeşte Ioan Slavici. Scriitorul ne prezintă fiinţa de dincolo de geniu, şi-l conturează pe Eminescu – cel de zi cu zi. “(...) era un om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om şi ca fire grădină de frumuseţă (…) El era lipsit însă cu desăvârşire de ceeace în vieaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care-şi petrecea vieaţa, şi tocmai pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale erau pentru dânsul lucruri nebăgate’n seamă. Ceeace-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită’n sufletul lui.
Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea ceice iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s’a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând la ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sinte înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. «Nenorocirea cea mai mare a vieţii e, ­ zicea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli oarecând prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compesaţiuni pentru munca grea a vieţuirii». Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără ele şi, din acest simţământ de fericire individuală, pornea mila lui cătră cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă cu ceiace-şi petrec vieaţa’n flecării ori sporesc durerile lumeşti. (…) Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva şi’n gândul lui cea mai invederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi’n bine, şi’n rău, adevărul verde’n faţă. (…) Eminescu a fost prezentat de cei atinşi de adevărurile spuse drept un pesimist cu inima neagră, drept un smintit care, în loc de a profita de bunăvoinţa oamenilor cu mare trecere, care-l îmbrăţişaseră, lovia orbeşte când într’unul când într’altul şi li se făcea tuturor nesuferit. Nu, ­ aşa nu a fost Eminescu nici ca om, nici ca scriitor. Dispreţul lui faţă de unii era manifestarea iubirii cătră toţi”.

De la Călin la Făt-Frumos din tei
Revista Luceafărul publică, totodată, şi întâmplări ce au fost transpuse în poemele sale, acestea fiind cuprinse în volumul “Omagiu lui Mihail Eminescu”, apărut în 1909 la Galaţi, sub îngrijirea lui Corneliu Botez. “(...) Multe din inspiraţiile lui Eminescu îşi au izvorul în întâmplări legate de copilăria sa, petrecută la Ipoteşti; aşa, căpitanul M. Eminescu, fratele poetului, povesteşte că poetul, când era mic, se ducea în bucătărie şi făcea purceluşi pe perete, cu cărbunele. Pe aceşti purceluşi îi descrie Eminescu când în poema sa, “Călin”, zice: “Pe cuptorul uns cu humă  şi pe coşcovii păreţi/ Zugrăvit-au c’un cărbune copilaşul cel isteţ/ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,/ Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă (…)”. Cât despre idila “Făt-Frumos din tei”, aflăm că ar cuprinde un fir dintr-o întâmplare reală: “Pe când Balş stăpânea Dumbrăvenii, a luat în căsătorie pe o cântăreaţă germană dela teatrul imperial din Viena. Aceasta a adus la Dumbrăveni pe o nepoată a sa, domnişoară, spre a-i ţinea de urât. Nepoata, o fire zvăpăiată, se îndrăgi nebuneşte de un ţăran, chelar al velniţilor din Dumbrăveni, care era de o rară frumuseţe, fiul lui Gheorghe Hodoroabă din Vereşti, de pe domeniul Dumbrăvenilor. Nemţoaica fură dela mătuşa sa, Băluşoaia, suma de 300 de galbeni şi se înţelese cu frumosul flăcău să fugă împreună. Cum dânsa cunoştea bine călăria, într’o zi, foarte de dimineaţă, a poruncit să’i pună şeaua pe cal – un armăsar negru la păr – şi, prefăcându-se că pleacă în cavalcadă, s’a dus la Vereşti. Acolo o aştepta Hodoroabă lângă apa Sucevei, la graniţă. Dădu drumul calului ca să se ducă unde o vrea, iar ea, împreună cu Hodoroabă, râul fiind în acel timp scăzut, trecu graniţa cu învoirea grănicerilor, care nu le făcură nici o împotrivire.
Calul, dupăce a gonit cât a gonit, aşa că din negru se făcuse alb de spume, s’a întors acasă singur şi a început a necheza la poarta castelului, să’i dea drumul la grajd.

Bătrânul Eminovici, tatăl poetului, cum îl văzu, îşi închipui că a trântit jos pe stăpâna lui şi, îndată, împănă în toate părţile oamenii curţii ca să o caute. El însuşi apucă spre Vereşti; dar acolo îl întâmpină un ţăran care îi zise să n-o mai caute degeaba, pentru că nemţoaica a trecut cordonul (graniţa) cu feciorul lui Hodoroabă. Poetul auzind dela tatăl său naraţiunea acestei întâmplări, şi venind cu acesta şi fratele său, căpitanul Matei Eminescu, la Dumbrăveni, prin 1864, a făcut versul: «La castel în poartă calul/ Sta a doua zi în spume,/ Dar frumoasa lui stăpână/ A rămas pierdută-n lume».

Plecând din Dumbrăveni la Ipoteşti, poetul scrise cu cretă acest vers pe poarta castelului; dar tatăl său a pus de l-a şters, să nu se supere Băluşoaia, după cum ne comunică însuşi căpitanul Eminescu, dela care ţinem povestirea acestei întâmplări şi care a auzit-o de mai multe ori dela părinţii săi”.