Operaţiunea "Aurul din Apuseni"

Munţii Apuseni freamătă mocnit în ultima vreme de o nouă "febră" a aurului. Nu este vorba de controversele legate de "Gold Corporation" şi de posibila exploatare a aurului din zona Roşia Montană, ci de retrocedarea pe bandă rulantă şi în mare taină a zeci de kilograme de aur şi argint moştenitorilor foştilor proprietari de şteampuri şi cuxe - asociaţii particulare de exploatare a aurului - care au funcţionat în Apuseni până la marea naţionalizare din 1947-1949.

În ultima perioadă, instanţele de judecată din Alba Iulia decid, cu o uşurinţă cel puţin suspectă, retrocedarea către moştenitorii foştilor proprietari de şteampuri (instalaţii particulare de prelucrare a minereului aurifer - n.r.) a contrava­lorii aurului şi argintului conţinut în minereurile aurifere extrase, dar rămase nevalorificate - în vatra şteamurilor sau la gura minelor - la data naţionalizării. "Probele" esenţiale din dosarele de judecată constau în procesele-verbale întocmite de Miliţie, în anii 1970-1971, cu ocazia confiscării acestor minereuri de la cei care au refuzat să le predea de bună voie, spre valorificare, la Întreprinderea Minieră Roşia Montană.


ŞTEAMPURI, CUXE ŞI HURCI
Şteampurile erau instalaţii pentru zdrobirea şi mărunţirea rocii de minereu aurifer, folosite în zona Munţilor Apuseni încă din vremea Imperiului Austro-Ungar. Construirea unui şteamp se putea face de orice persoană care cumpăra (pe bază de contract) sau moştenea o vatră de şteamp. Prelucrarea minereului cu şteampul era făcută de bărbaţii sau femeile din cadrul familiei sau de oamenii angajaţi pe bază de salariu săptămânal, nu­miţi ştempari. Şteampurile se puneau în funcţiune în ziua de 18 martie a fiecărui an şi lucrau până la aproximativ 15 noiembrie, rareori vremea permiţând să se lucreze tot timpul anului. În ge­neral, şteampurile erau amplasate în cascadă, pe vetre de şteampuri de-a lungul văilor, folosindu-se diferenţa de nivel pentru curgerea apei, care era indispensabilă la zdrobirea minereului, separarea şi concentrarea aurului. Alimentarea cu minereu a şteampului se făcea cu trocul şi coşurile. Pe vatră erau vălăul şi hurca, cu care se concentra şi se separa aurul din măciniş. Sfărâmarea minereului în vatra şteampului se numea pălăcrit.

Posesorii de şteampuri se asociau, pe baza aşa-numitelor cuxe (participaţiuni, acţiuni), şi primeau în concesiune de la statul român zăcăminte de minereu aurifer spre exploatare. Aurul obţinut era preluat de stat la o valoare stabilită în contractul de concesiune prin băncile care fiinţau la acea vreme la Bucium, Roşia Montană etc.


ÎNCERCĂRI EŞUATE
După Revoluţie, moştenitorii foştilor proprietari de şteampuri au încercat să obţină despăgubiri de la statul român, invocând legile retrocedării bunurilor confiscate de comunişti în perioada 1947-1990. Nu au avut câştig de cauză, instanţele de judecată constatând că nu există nici o dovadă că şteampurile ar fi fost confiscate sau casate de cineva, dimpotrivă, există dovezi că acestea au fost dezmembrate de foştii proprietari. În privinţa te­re­nurilor pe care se aflau vetrele de şteamp, acestea au rămas în pro­prietatea moţilor şi după naţionalizare, zona respectivă nefiind cooperativizată niciodată. Ca urmare, moştenitorii foştilor proprietari de şteampuri şi cuxe au pierdut toate procesele prin care cereau despăgubiri de la statul român. Unii s-au adresat Curţii Europene pentru Drepturile Omului, dar până acum nici unul nu a primit o decizie favorabilă.

Cineva - nu se ştie cine - a venit cu această nouă găselniţă: re­tro­cedarea de către stat a aurului şi a argintului conţinut în gră­me­zile de minereu rămase neexploatate, după naţionalizare, în ve­chile vetre de şteampuri şi la gura minelor aurifere din Apu­seni. Deja, câteva persoane au primit între 12 şi 34 de kilograme de aur şi tot atâtea de argint. Alte câteva zeci de dosare se află în pregătire, multe chiar pe rol la Judecătoaria Alba Iulia şi la alte instanţe.
"STRICT SECRET"
Asupra acestei "afaceri", autorităţile din judeţul Alba, dar şi BNR, care prin Filiala - Sibiu, în urma hotărârilor judecătoreşti, plă­teşte cash contravaloarea aurului şi argintului (deja au fost achi­tate câteva milioane de lei noi), păstrează o tăcere suspectă. Primarul comunei Bucium, Cornel Năpău, ne-a spus: "Vă rog frumos, nu scrieţi nimic de treaba asta cu aurul, că o să-mi faceţi mari probleme, o să mi se urce oamenii în cap, pentru că cei mai mulţi care au făcut cereri de retrocedare sunt din această zonă. Eu nu ştiu dacă cererile lor sunt legale, vor hotărî instanţele de judecată. Într-adevăr, am auzit că unii ar fi primit deja banii, dar vă rog încă o dată să nu scrieţi nimic despre acest subiect".

La IGP Alba, secretul e şi mai straşnic: "Nu putem să vă dăm numele celor care se află pe acele tabele de confiscări, nici date despre dosarele penale întocmite atunci de miliţie, despre rezoluţiile cu care au plecat de aici etc., acestea sunt date confidenţiale", ne-a luat în primire dl subcomisar Vasile Catargiu de la Biroul de Presă. După trei zile de insistenţe din partea noastră, comandantul IJP Alba, comisarul-şef Tudor Grindean, s-a arătat mai "înţelegător" şi ne-a "raportat": "Tot ce vă putem spune este că în anii 1968, 1969 şi 1971 nu există înregistrate în evidenţele analizate ridicări de minereu aurifer de la cetăţenii comunei Bu­cium, judeţul Alba. În cursul anului 1970 au fost înregistrate un număr de 36 persoane de la care au fost ridicate minereuri au­ri­fe­re în cantităţi cuprinse între 5,2 tone şi 2.000 de tone (?! - n.r.), în total fiind înregistrată pe bază de proces-verbal de predare-primire cantitatea de 20.361 de tone. Minereul aurifer a fost ridicat în baza articolului 118 din Codul Penal. Nu avem date cu pri­vi­re la modul în care au fost soluţionate aceste cazuri de ridicări de minereu".

În schimb, de la BNR, care face plăţile din bani publici, nu am obţinut nici un răspuns. Dl Adrian Vasilescu ne-a purtat câteva săptămâni "de la Ana la Caiafa", pentru ca în final să ne spună că "datele sunt confidenţiale".
Dar, prin mijloace proprii de investigaţie, am aflat totuşi câteva informaţii concrete despre această afacere, care este cel puţin dubioasă.


O DECIZIE "CIUDATĂ"
Iată un caz concret. Fişter Ştefan, din comuna Bucium, a solicitat prin instanţă la Judecătoria Alba Iulia (Dosar nr. 2175/176/2007 ), şi a obţinut contravaloarea a 12,060 kg aur şi 12,330 kg argint, "conţinute în cele 900 de tone de minereu, confiscate - după cum se precizează în hotărârea instanţei - la data de 21.10.1971 de la tatăl reclamantului, Fişter Gheorghe". În motivarea sentinţei, instanţa face următoarea precizare: "Ana­lizând materialul probator administrat în cauză, instanţa constată următoarele: La data de 21.10.1971, astfel cum reiese din tabelul nominal privind persoanele care au deţinut nisipuri aurifere pe raza comunei Bucium şi de la care s-a confiscat cantitatea de 1.125 de tone, numitului Fişter Gheorghe i-a fost confiscată cantitatea de 900 tone minereu, având un conţinut mediu de 13,4 g aur/t şi 13,7 g argint/t".

Stop cadru! Ceea ce invocă aici instanţa, pentru a-şi motiva hotărârea de a-i retroceda reclamantului 12 kg de aur şi 13 kg de argint, este total fals. Şi anume: conform documentelor depuse la dosar de IJP Alba, numitului Fişter Gheorghe nu i s-a confiscat minereul în anul 1971, ci cu un an înainte, în 1970, prilej cu care i s-a întocmit dosarul penal nr. 11.6061. IJP a depus la dosar şi un extras dintr-un tabel întocmit de miliţie în 1970, şi anume, o bandă cu poziţia nr. 51 din tabel, la care apare Fişter Gheorghe, cu 900 de tone de minereu confiscate.

Şi atunci având aceste documente în dosar, de ce instanţa invocă o confiscare din anul 1971?
Răspunsul e simplu: pentru că la confiscarea din 1970 nu s-a efectuat nici o analiză a minereului pentru a determina con­ţi­nu­tul de aur şi argint. Ca urmare, nici o expertiză nu mai putea de­termina conţinutul de metale preţioase. În schimb, potrivit unui alt document, "strecurat" în dosar, şi anume un proces-verbal încheiat de Miliţia Alba la sediul Exploatării Roşia Montană, la 21.10.1971, se arată că "a fost predat minereul auro-argintifer, con­fiscat de la numiţii (urmează o înşiruire de nume în care Fiş­ter Gheorghe nu apare), în cantitate totală de 1.125 de tone şi având un conţinut mediu de 13,4 g aur/t şi 13,7 g argint/t".

Preci­za­re: toate aceste documente se află în Dosarul nr. 2175/176/2007, de la Tribunalul Alba şi pot fi consultate de oricine, sentinţa fiind definitivă şi chiar executată, Fişter Gheorghe primindu-şi deja banii (circa 1 milion de lei noi) de la BNR - Filiala Sibiu. Pe de altă parte, se pot observa cu uşurinţă contradicţiile din documentele depuse de IJP la dosar şi cele relatate nouă de şeful IGP.
BNR SIBIU, COMPLICE?
Articolul 39 din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor OUG 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin HG nr. 1344 din 11/18/2003 şi publicate în Monitorul Oficial nr. 838 din 11/25/2003, prevede negru pe alb la alin. (1): "Restituirea obiectelor din metale preţioase, aliajele acestora şi pietre preţioase, confiscate abuziv în perioada de după anul 1946 şi până în anul 1990, aflate în depozitul Băncii Naţionale a României, se efectuează de către Banca Naţională a României".
Aşadar, legea prevede în mod expres că pot fi retrocedate doar "obiecte" din aur sau din aliaje de metale preţioase, nu şi "nisipuri sau minereuri aurifere".

Să nu fi ştiut acest lucru reprezentantul BNR - Filiala Sibiu, care a depus întâmpinarea în dosarul cu pricina, şi care, în loc să ceară instanţei respingerea cererii ca fiind nelegală, a invocat faptul că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de moştenitor? Greu de crezut, atâta vreme cât în întâmpinare este invocat chiar acest act normativ. Mai mult, reprezentantul BNR dă de înţeles instanţei că reclamantului îi este aplicabilă legea cu pri­cina şi citează trunchiat în faţa instanţei doar o jumătate de articol: "Dacă bunurile au fost valorificate în folosul statului şi nu se mai regăsesc fizic în gestiunea de specialitate a SMB, urmează a se plăti persoanelor îndreptăţite contravaloarea metalului fin preţios conţinut în respectivele obiecte". Juristul BNR Sibiu omite, cu bună ştiinţă, să precizeze că, potrivit legii, pot fi retrocedate doar "obiecte" din aur sau argint  (bijuterii, monede, lingouri etc.), şi nu "minereuri aurifere".


CU ROBA PE LEGE CĂLCĂND...
Să presupunem însă că reprezentantul BNR - Sibiu este un biet naiv, un nepriceput, sau de ce nu, un ins interesat în aceas­tă retrocedare ilegală. Dar instanţa de judecată, compusă din preşedinte Viorica Murgoi, grefier Elena Deaconescu şi procuror Bulgăr Octavia, cum a putut omite faptul că legea invocată de reclamant nu prevede retrocedarea minereurilor aurifere, ci doar a obiectelor din aur sau aliaje de metale preţioase?  

Să mai presupunem, totuşi, că din dorinţa "de a face dreptate" inamovibila instanţă a forţat legea şi a "confundat" nisipurile şi minereurile aurifere cu "obiecte" din aur şi aliaje de metale preţioase. Dar, nici în acest caz, cererea reclamantului nu putea fi acceptată, din simplul motiv că acesta nu ar fi putut face dovada proprietăţii asupra minereului şi a exploatării, adică, a minei din care provine acest minereu. Şi iată de ce. Potrivit Regulamentului pentru aplicarea prevederilor art. 264 din Legea minelor din 18 martie 1929, cuxele şi şteampurile nu confereau titularului un drept de proprietate asupra exploatării, ci doar dreptul de a participa la averea asociaţiei, cuxa fiind un titlu cu valoare nedefinită cu caracter mobiliar. Cuxa reprezintă participaţiunea titularului la beneficiile asociaţiei constituite pe cuxe (participaţiuni). Potrivit Legii minelor din 1929, asociaţiile constituite pe cuxe concesionau dreptul de a efectua mici exploatări miniere aurifere, nefiind proprietare asupra minelor, ci doar având un drept de concesiune pentru 50 de ani. În condiţiile în care asociaţiile constituite anterior anului 1929, dar menţinute prin Legea minelor, şi-au încetat activitatea, titlurile de cuxă şi-au pierdut şi ele valoarea, fără a fi preluate de statul român. Nici şteampurile nu au fost confiscate, şi nici terenurile pe care acestea erau plasate. A fost confiscat doar minereul exploatat din minele aurifere şi încă neprelucrat, doar depozitat în vetrele de şteamp, în vedera prelucrării.

De altfel, art. 1 din Legea minelor din 1929 prevedea că "resursele minerale situate pe teritoriul ţării şi în subsolul ţării şi al platoului continental (...) fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român". Conform art. 4, "dreptul de a valorifica substanţele minerale, care aparţin statului, se exercită de el, fie direct, fie transmiţându-l particularilor după normele şi condiţiunile prezentei legi".

Aşadar, exploatarea minelor se putea face şi de către particulari pe baza concesiunii  acordate de stat proprietarilor de cuxe. Concesionarul, în temeiul contractului de concesiune, putea exploata şi valorifica substanţele minerale, având doar posesia şi folosinţa bunului, dreptul de proprietate aparţinând concedentului, deci, statului.
Şi atunci, pe ce bază acordă instanţele de judecată din Alba Iulia despăgubiri de sute de mii de euro unor persoane care invocă un drept de proprietate pe care nu l-au avut niciodată?
CINE IA "PARTEA LEULUI"?
Un fost judecător din Alba Iulia, care a ţinut să-şi păstreze ano­nimatul, ne-a spus: "Am auzit de aceste retrocedări şi am ră­mas uimit. Ce pot să vă spun? Probabil s-a schimbat legea, sau poate s-au schimbat procedurile pe la instanţele din Alba şi eu nu ştiu. Dar ar trebui să vă interesaţi şi să aflaţi şi altceva. Şi anume, cât din sumele respective ajunge la amărâţii ăia din Apu­seni, care au deschis şi au câştigat astfel de acţiuni în ins­tan­ţă şi cât ajunge în buzunarele poliţiştilor, avocaţilor, judecătorilor şi procurorilor care pregătesc şi instrumentează aceste dosare?" De acord cu dl exjudecător, dar pentru un astfel de demers mijloacele noastre de investigaţie sunt limitate. Poate citeşte aceste rânduri şi cineva de la CSM, de la DNA şi de la celelalte instituţii abilitate să cerceteze şi să afle răspunsul la această întrebare.


PREŢUL AURULUI, ÎN CONTINUĂ CREŞTERE
În România, preţul de referinţă pentru gramul de aur, stabilit de BNR, se invârte în prezent în jurul valorii de 90 de lei, sub vârfurile de peste 100 de lei, din lu­ni­le februarie-martie. Marţi, 14 iulie a.c. pre­ţul anunţat de BNR era 89,37 lei gramul. Creşterea este, însă, semnificativă faţă de nivelul anului 2007, când un gram de aur costa, în medie, 55 de lei. La nivel in­te­r­naţional, în 2009, preţul aurului a crescut cu şap­te procente în dolari şi opt procente în euro. Preţul mediu pe anul trecut a fost de 872 de dolari pe un­cie (28,3 grame), cu 25% mai ridicat decat ni­velul din 2007, când o uncie costa 650 de dolari. Începând din 2001, aurul s-a apreciat constant, cu aproximativ 16 procente anual. În prezent, o uncie de aur se tran­zac­ţio­nează la 950 de dolari, iar până la sfârşitul anu­lui, analiştii sunt de pa­re­re că preţul va trece de 1.000 de do­lari/un­cie. În ultimii ani, în România, au­rul este şi un mijloc de garantare a "credi­te­lor" pe ter­men scurt acordate de casele de amanet. La ghi­şeele acestora se pot ob­ţine împrumuturi de aproximativ 50 de lei/gramul piesei cu care garantaţi, dacă bijuteria respectivă este din aur de 14 K. Şi preţul ar­gin­tului a crescut mult în ultimii ani. Cel mai specta­culos salt a fost înregistrat în 2006, când la Bursa din Londra preţul argintului a atins aproape 11 dolari un­cia - cel mai ridicat nivel din ultimii 22 de ani. Saltul s-a datorat investiţiilor speculative atrase de progresele legislative ale autorităţilor de reglementare din SUA.