x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special PORTRET DE ELEV - Între Tokyo Hotel şi manelişti

PORTRET DE ELEV - Între Tokyo Hotel şi manelişti

03 Oct 2008   •   00:00
PORTRET DE ELEV - Între Tokyo Hotel şi manelişti

Dintr-un studiu al Centrului Educaţia 2000+ şi Unicef reiese că elevul român se crede inteligent, şmecher şi cu tupeu. Atât faţă de colegi, cât şi faţă de profesori. De ce? Poate din cauza modelelor livrate pe pâine zilnic prin mass-media. Ţopârlănia, şmecheria, mitocănia şi violenţa sunt cea mai bună marfă care poate fi cumpărată foarte uşor.



Dintr-un studiu al Centrului Educaţia 2000+ şi Unicef reiese că elevul român se crede inteligent, şmecher şi cu tupeu. Atât faţă de colegi, cât şi faţă de profesori. De ce? Poate din cauza modelelor livrate pe pâine zilnic prin mass-media. Ţopârlănia, şmecheria, mitocănia şi violenţa sunt cea mai bună marfă care poate fi cumpărată foarte uşor.

Stătea fix în faţa mea la o altă masă. N-avea mai mult de 16-17 ani. Un păr lung dat peste cap dezordonat, nişte haine trendy, fancy şi mult rimel şi creion negru pe la ochi, care îi ascuţesc trăsăturile destul de bine conturate. Suge calm dintr-un pai înfipt într-un pahar cu limonadă. Alături de ea un băiat cam de aceeaşi vârstă. O freză - jumate mai scurtă, jumate mai lungă. Un fel de freză emo pe care o întâlneşti la majoritatea adolescenţilor. El îngaimă nişte versuri abia perceptibile ale unei melodii numai de el auzită în căştile de la Ipod lăsate în jurul gâtului. Îşi înghesuie privirile şi-şi lovesc coatele în timp ce ea răsfoieşte "la patru ochi" o revistă.

Modelele lor
Lectura se face în linişte. Rar, unul dintre ei mai face vreun comentariu la vreun articol sau poză. Râd cu poftă când dau peste vreun caraghioslâc. În jumătate de oră terasa se umple de elevi. Vizavi este un liceu. Şi-au terminat cursurile şi au ieşit la o "citirică" după ore. Localul se colorează instantaneu. Zgomote, hohote, precum năvala unui stol de vrăbii care se spală în praf şi se bucură nevoie mare făcând ditamai zarva. Îşi ocupă fiecare câte un loc, dar comentariile continuă. Şi cu voce tare. Îi simt pe cei doi un pic agresaţi. Îşi termină băuturile şi în maximum un sfert de oră pleacă, conduşi de privirile răutăcioase ale celorlalţi mai guralivi şi poate mai populari la ei în grupul social din care fac parte. Sincer şi eu mă simt un pic agresată, dar mă şi incită paleta de culori din jurul meu. Unii, mai aranjaţi, alţii, mai nespălaţi. Unii cu gura mare, alţii mai liniştiţi. Unii în pas cu moda, alţii nu. Unii cu Guţă, alţii cu Tokyo Hotel. O simt ca o provocare, n-aş vrea să stau liniştită la masă să-i studiez (mai ales că mă simt un mic outsider), dar nici să-i ignor nu-mi vine.

"FRATE, ÎI SPARG FAŢA EI DE PROFESOARĂ!"
Îmi vine în cap instantaneu un fragment dintr-o scriitură ce am găsit-o întâmplător pe un blog al unui tip Mihai de 26 de ani: "Mă întorceam adineaori acasă şi vedeam la trecerea de pietoni pe cei care învaţă în fostul meu liceu. Fiecare generaţie are parcă datoria să fie dezamăgită de cea care-i urmează, dar eu chiar cred că în ’89 s-a produs o ruptură şi că eu semăn mai mult cu părinţii şi bunii mei decât semăn cu liceenii de acum. Mă întorceam acasă cu un nod mare în gât, la radio la Realitatea auzeam aplauzele de adio de la TNB (la înmormântarea lui Ştefan Iordache – n.r.) şi mă întrebam: Copiii ăştia după moartea cui se vor simţi sfâşiaţi? A lui Papadopol? A lui Bordeianu? A Andreei Marin? A lui Guţă?". Probabil că da.

Manelizarea, ţopârlănia, mitocănia şi violenţa, mondenităţile opulente sau de prost gust şi telenovela reală sau fictivă  sunt o marfă bună livrată pe piaţă fie prin tuş şi hârtie tipografică, fie prin tubul catodic al televizorului. Şi dacă nu prind cel mai bine la adolescenţi atunci la cine? Şi aşa se nasc modelele.

Mă uit la don’şoara aşezată în faţa mea care i-a luat locul tinerei cu prietenul emo. Privirile ni se încrucişează la un moment dat. Simt o ceaţă ca un zid de care dai cu capu’ şi-ţi face un cucui. Privirea e cam tâmpă, dar mintea e sigur ca nisipul care înghite val după val. Numai că valul... Ei bine, valul... Vorbeşte despre nu ştiu ce geantă de picior şi despre ultima aventură a lui Bordeianu. "O fi Vuitton? Da’ pantofii or fi «gimi ciu»? Da’ prietena lu Bordeianu e asta sau ailaltă, că într-o revistă scrie că-i una, în alta că-i... alta". Las vuitoanele, gimi ciuurile, simonele sensual şi bordeenii şi mă opresc lângă. "Băga-mi-aş p..a, să-mi bag... Dacă mai îmi dă ochelaristu’ ăsta o dată 4, îi sparg faţa. Mă mai şi scoate afară de la oră... Mamă, mamă, îl sparg... Îi mut faţa aia de ochelarist...". Ochelaristu’, evident, era un profesor. Probabil grizonat şi cu nişte coate de haină de velur tocite pe bănci de şcoală. Domnul elev era evident şmecheru’ grupului. Povestea toate astea gesticulând şi cu voce tare, fiind sigur că îl aude toată lumea şi că primeşte aprobarea, cel puţin tacită, a celor spuse, din partea auditoriului. Dar, furtuna o dată pornită, greu se mai opreşte. "Şi tâmpita aia de fizică, care o cheamă pe mama la şcoală că cică chiulesc la orele ei... Păi, normal că chiulesc... Că nu-nţeleg nimic... Stai că o prind io şi p’aia... Zice că nu-s în stare de nimic, dar ea nu e nici măcar în stare să deschidă un calculator. O să-i zic şi lu’ asta cum i-am zis lu’ ochelaristu’ că e un prost." Acuma mi-e greu să-mi dau cu presupusu’ ce ar putea păţi şi "tâmpita aia de fizică", dar un mic search pe youtube ar putea să răspundă şi la această întrebare. Audiotirul e împărţit în două: unii râd ca grebla şi în hohote, alţii privesc ca curca-n lemne.

SILICOANE ŞI BOSCHET
Ceva mai aproape se discută despre silicoane, unu Tufiş sau Boschet şi o dudie bătută. Nu înţeleg care e legătura foarte bine. Adică, dacă bătuta şi-a pus silicoane şi s-a supărat Tufiş... sau dacă el a vrut ca ea să-şi pună silicoane şi ea "batman, batman" şi atunci na,  bătută. Mai apăreau în poveste şi diverse personaje purtătoare de silicoane declarate prin reviste. Cert este că una dintre domnişoarele de la masă voia să-şi pună silicoane ca Oana Zăvoranu şi să le aibă ca ea. Mai târziu mă dumiresc. Boschet sau Tufiş era din altă poveste. O bătuse p’aia că a prins-o cu altu. "Băga-mi-aş, dacă o mai prind p’asta că se duce la film cu ăla, îi mut moaca la spate, frate. Boschet e mic copil pe lângă ce o să-i fac io lu’ asta a mea". "Lasă, fată, că tu le ai destul de mari. Cât vrei? Măsura 4?". "Da’ ea e drăguţă, ăla mai e şi în vârstă. Sau cel puţin aşa am văzut în poze". "Da’ acuma nu se mai pun din silicon, cică e nu ştiu ce substanţă care e garantată pe viaţă". "Măh, şi io dacă eram în locul lui o băteam. Nişte matracuci?". "Şi cât de mari le vrei, fată? Ca Zăvoranca?"... Da’ halatu? Halatu’... Cât e halatu’? Halatu’...

Schiţă neterminată

Din studiul celor două organisme "Portretul elevului – schiţă neterminată" rezultă că succesul în rândul elevilor este deseori determinat de imaginea pe care elevul şi-o creează prin aspect, vestimentaţie, comportament faţă de colegi şi profesori. "Păi, depinde din ce punct de vedere are succes, pentru că sunt unii copii care nu învaţă deloc şi rămân şi corigenţi, şi repetenţi şi care sunt foarte populari! Îi cunoaşte toată şcoala! Au succes şi elevii care chiulesc", spune unul dintre elevii chestionaţi. În funcţie de colective, există şi cazuri în care elevii "şmecheri" sunt cei apreciaţi, uneori cei şmecheri fiind şi cei care provin din familii cu un nivel ridicat al veniturilor, şi uneori, devin lideri informali, iar cei care nu deţin privilegiile acestora sunt marginalizaţi. "Conflictele noastre se bazează de obicei pe lucruri simple, din înjurături, nu din alte lucruri neînsemnate. Unii colegi sunt mai nesimţiţi şi mai folosesc semne obscene, cuvinte... mai ales când îi înjură de mamă, de fraţi, de alte rude", spune un alt elev. În cadrul studiului elevii au fost întrebaţi de ce se plâng domnii profesori că nu sunt respectaţi de elevi. Răspunsurile: "Pentru că ne batem joc de ei... pentru că facem zgomot sau râdem de ei", "Că suntem nepoliticoşi cu ei", "vorbesc urât cu profesorii... elevii vorbesc urât cu profesorii, îi înjură... nu ştiu".

Profesorii se supără pe noi pentru că suntem nepoliticoşi cu ei, că îi vorbim pe la spate", "Vorbesc urât cu profesorii... elevii vorbesc urât cu profesorii, îi înjură... nu ştiu"

"Conflictele noastre se bazează de obicei pe lucruri simple, din înjurături, nu din alte lucururi neînsemnate. Unii colegi sunt mai nesimţiţi şi mai folosesc semne obscene, cuvinte... mai ales când îi înjură de mamă, de fraţi, de alte rude şi poate că celălalt nu suportă"

Elevi chestionaţi

×
Subiecte în articol: special