Blestemul pământului înghite bisericile din Rătești 

Țarinele au început să se miște cu tot cu casele crescute deasupra lor, cu tot cu mănăstiri, icoane și cruci. Până și morții din țintirime și-au pierdut tihna, atât de mare a fost zbuciumul gliei la Rătești. Astăzi, la mai bine de șapte ani de la acele teribile alunecări de teren, bisericile Răteștiului, stăreția, turnul-clopotniță și chiliile au rămas răstignite între cer și buruienile răsucite pe altarul nepăsării noastre.

La Rătești e liniște ca într-un mormânt luminos. Toamna se răsfață unduindu-și sevele moi în  copacii neprimeniți, în lujerii înalți de cicoare, în sângele uscat al sfinților părăsiți printre crăpăturile basilicii turmentate de ghinioane și anateme neînțelese. Soarele picotește și el stingher, agățat de crucile înclinate caraghios sub mânia proniei. La Rătești e liniște ca într-o viață primordială. Doar merele coapte mai tulbură când și când încremenirile încă verzi ale văzduhului - buf!, buf! - dezmeticind, în dimineți somnolente, șopârlele înnodate printre cărămizile sparte. Înainte și înapoi, vetrele chiliilor se zbat prinse într-un dans al beției pământului, iar de pe prispele strâmbe se ridică șoapte ale unor amintiri apocaliptice: „Doamne, Maica Domnului, cum mai turna apă din Cer! Nici nu se vedeau picăturile, era așa ca un perete de gheață. Am luat seama mai mult la bubuituri, p-astea n-am să le uit până-oi închide ochii. Fugea pământul de sub noi, maică, fugea țărâna de păcatele oaminilor”. Umbra Ecaterinei, proiectată pe un perete scorojit, își adună năframa sub bărbia colțuroasă din care răsar țepi rari: „Da’ ce-i cu voi pe-aici? Cătați apă? Uitați, colo, e bună, fierbe fasolea, fierbe găina. Mă și mir cum de n-a rămas întunecată oglinda fântânii de atâta zbucium”. Blestemul pământului la Rătești s-a învolburat în urmă cu șapte ani. Dealul a luat-o pur și simplu la vale, odată cu potopul care s-a abătut din tării. „Ba începuse să se miște, centimetru cu centimetru, cu trei luni înainte de marile ploi. Dumnezeu ne-a dat de veste, da’ ce puteam face? Că doar nu eram în stare să prindem în brațe bisericile și chiliile, să le depunem la locul lor abia după ce trecea urgia. Așa a fost să fie, maică”. „Mai întâi s-a surpat stăreția, apoi au început să se clatine căsuțele noastre, după care, cam la două săptămâni, ne-au lovit iar stihiile. A plouat și-a plouat până ce țărâna de sub biserică a prins a se mișca în jos, cu tot cu păreți. Ne-au tăiat gazele, apa, ce mai bocet, ce mai jale a fost pe capul nostru”.

Iluzii de patru milioane de euro   

Toate cele patruzeci de măicuțe ce formau obștea Răteștiului au fost primite, cu mic, cu mare, în impunătorul lăcaș social de peste drum, ridicat de Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei: „Pârâiau întruna lemnul, tabla, dușumeaua. Ne era frică să mai stăm acolo. Ne chinuiam să gătim la pirostrii, la lumina lămpașelor. Ne-a părut rău să ne lăsăm chiliile, dar n-am avut încotro”, evoca, la scurt timp după necaz, stareța Atanasia Ghelasie. Ansamblul bisericesc Rătești, înscris pe lista monumentelor istorice ale județului Buzău în 2004, a fost închis atunci la intervenția autorităților. Nu s-au mai ținut slujbe, nici pomeni. Vreme de câteva luni pe cerul Răteștiului s-au ridicat, amestecate, rugăciuni, voci, strigăte și promisiuni goale. Apoi s-a așternut liniștea, o liniște bizară. De ce stranie?  Vechea bisericuță a Răteștiului, una din lemn, închinată Sfintei Treimi, a fost ridicată - se spune - la sfârșitul secolului al XVI-lea de boierul Dragomir Căpitanu. Primele documente scrise - actele de danie ale monahului Sofronie - care atestă existența micuțului schit de călugări din 6 mai 1634. Sunt întărite de altele, din 21 ianuarie 1652, în care mai mulți bărbați, călugări la schit, depuneau mărturie că Răteștiul era moșia lui Dragomir Căpitanu. Așezământul are, deci, rădăcini adânci, ce-ar merita prețuite și care au permis, în urmă cu opt ani, accesarea unor fonduri europene nerambursabile în valoare de patru milioane de euro, solicitate pentru reconsolidarea ansamblului bisericesc. Tergiversarea demarării lucrărilor a fost sancționată însă de fronda pământului, care a măturat din creștetul lui și casele, și ambițiile, și iluziile omenești. Ce s-o fi întâmplat însă cu banii?

De trei ori șapte

În tumultul evenimentelor din 2014, Marius Anghel, managerul proiectului de restaurare, punere în valoare și introducere în circuitul turistic a complexului arhitectural medieval Rătești, comenta: „N-am stopat nimic, doar că planul trebuie modificat în funcție de noua realitate. Este nevoie de o stabilizare a terenului și de o suplimentare a finanțării pe care sperăm să o obținem din fondul de urgență al Guvernului”. O parodie-șablon a interminabilei tranziții postdecembriste: cu patru milioane de euro în chimir nu s-a mișcat un fir de praf la Rătești, vreme de luni bune, pentru ca odată cu acutizarea fenomenului de alunecare a terenului să se dezmeticească românii! Și să ceară - cum altfel? - burdușirea pușculiței. „Se ia în calcul dărâmarea totală a chiliilor, a stăreției și parțial a bisericii, ceea ce va duce la întârzierea finalizării proiectului, dar și la costuri suplimentare. Ar mai fi nevoie de încă trei milioane de euro pentru a stabiliza întreg versantul”, clama Marius Anghel. În loc de șapte milioane de euro au urmat șapte milioane de rugăciuni și șapte ani risipiți în bătaia vântului. Răteștiul, despuiat de minuni, cu bisericile, cu chiliile, cu turnurile, cu zidurile și crucile lui ce stau să se prăbușească în bălăriile toropite de aleanul toamnei este astăzi mai sărac. Probabil și pentru că nu și-a dorit cu adevărat niciodată să-și etaleze, demn, bogățiile.

Biblia poliglotă de la Paris, o raritate inestimabilă

De remarcat că în componența ansamblului mănăstiresc de la Rătești intra și un muzeu în care era păstrată o colecție de carte bisericească extrem de valoroasă. De altfel, încă din 1878 la Rătești fuseseră strânse în jur de 180 de volume, între care figurau cărțile sfinților Macarie Egipteanul, Teodor Studitul, Vasile cel Mare sau Ioan Gură de Aur. În 1900, colecția era sporită cu un manuscris inestimabil - Tetraevanghelul adus de la Mănăstirea Butoiul (Dâmbovița), un cărțoi copiat în 1780. Raritatea colecției era o „Biblie poliglotă”, carte în format mare, tipărită la Paris în 1629. Muzeul cuprindea și obiecte de artă bisericească. Înființată în 1975, această colecție - plasată în fosta trapeză a bisericii, pictată în 1859 de monahul Elisei de la Mănăstirea Ciolanu - era compusă din icoane pe lemn și sticlă, obiecte de cult, broderii cusute cu fire din aur și argint, obiecte liturgice din argint (cruci, sfeșnice, candele, ripide, cădelnițe etc.) și pomelnice scrise pe lemn. 

Scurt istoric

Vreme de mai bine de un secol schit de călugări, Răteștiul - abandonat între 1752 și 1760 - va fi înzestrat după această dată cu obște de maici, ca urmare a donației înfăptuite de boierii Scarlat și Alexandru Hrisoscobu. Actul de binefacere trebuie să fi fost generos, pentru că în 1784 este atestată construcția unei noi biserici, tot din lemn, închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Pe temelia acesteia se va ridica mai târziu, în 1844, biserica cea mare de zid, care a purtat ambele hramuri ale celor două basilici vechi din lemn: „Sfânta Treime” și „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”.
Odată cu zidirea bisericii mari, în cimitirul mănăstirii a fost înălțată și o bisericuță, tot din cărămidă, cu o singură turlă, cu hramul „Învierea lui Lazăr”. Ambele sunt astăzi la un deget de prăbușire. Merită menționat faptul că interiorul bisericii mari a fost împodobit cu fresce, în intervalul 1843-1844, de renumitul pictor Nicolae Teodorescu, conducătorul Școlii de zugravi a Episcopiei Buzăului, asistat de nepotul său, Gheorghe Tattarescu, elev al școlii respective. Purtând vie amprenta actului artistic al lui Tattarescu, se mai păstrează și astăzi, în Muzeul Episcopiei Buzăului, o icoană cu două fețe („Sfânta Treime” și „Iubirea lui Hristos”), precum și o alta, tot cu două fețe, ce-i reprezintă, pe o parte, pe Sfinții 40 de Mucenici, iar pe cealaltă pe Sfinții Dimitrie și Gheorghe. Din păcate, din pictura lui Nicolae Teodorescu s-a mai păstrat la Rătești doar catapeteasma, renovată și ea în două rânduri - o dată în 1973-1974 și altă dată după cutremurul din 1977.

Trei turle, Doamne, și toate trei înclinate!

Biserica Rătești - dacă nu s-o fi pierdut din picioare până am scris aceste rânduri - îmbină arhitectura neaoșă cu elemente neoclasice ce-i conferă suplețe și eleganță. Și asta în ciuda bârnelor din lemn care o susțin acum din toate părțile. Edificiul, crăpat pe la toate încheieturile, are treizeci de metri lungime, cincisprezece metri lățime și zece metri înălțime. Planul bisericii este triconic (sau cel puțin era), cu un pronaos mare în partea vestică. Cele trei turle - una mare (octogonală) și două mici (hexagonale) - au fost meșterite din scândură. 

Căi de acces

Mănăstirea Rătești se află pe raza localității cu același nume, parte integrantă a comunei Berca, la o distanță de aproximativ treizeci de kilometri de orașul Buzău. La lăcașul de cult, abandonat în prezent, se poate ajunge pe DN 10 sau pe DJ 203, trecând prin Berca, apoi pe drumul comunal 194, cale de doi kilometri.

Pagubele provocate de alunecările de teren din 2014 la Rătești au fost estimate de autorități la optsprezece milioane de lei

„Doamne, Maica Domnului, cum mai turna apă din Cer! Nici nu se vedeau picăturile, era așa ca un perete de gheață”, măicuța Ecaterina