De Rusalii, la Vîlcele, căluşul se pregăteşte din cimitir

Înainte de a-şi încălţa opincile, căluşarii împart în cimitir pentru pomenirea morţilor
“Căluşul este un joc complex, ce include misticism şI realitate, luptă şI repaos, muzică şI muţenie, dans şI şedere, umor şI jale, - toate în acelaşi timp. Este legământ, tăcere, explozie de zgomot, mişcare şI veselie duse la paroxism şI apoi iar tăcere, îngropare, sfârşit. Este ritualul trecerii din pănânt în viaţă, este viaţa trăită la maxim şI apoi întoarcerea în ţărâna sfântă din care ne tragem şI în care, inevitabil, ne întoarcem. Este ritualul trecerii noastre prin viaţă”, opinează Alexandru Taifas, primarul comunei Vîlcele, judeţul Olt.

Ziua în care viii se înfrăţesc cu morţii
În duminica Rusaliilor, când nici nu se crapă bine de ziuă, toată comuna Vîlcele începe se framăte. Femeile fac ultimile verificări ale împărţaniilor aranjate decuseară în târne, iar bărbaţii se asigură dacă sticlele cu vin, ţuică sau bere sunt pline şI bine aranjate, căci fără ele rânduiala bătrânească nici n-ar putea avea loc. În această zi nu se face nicio muncă în gospodărie (mai ales nu se mătură şI nu se spală) fiindcă, se spune, că “te ia din căluş”. Iar când soarele se ridică de câteva suliţe pe cer, cu mic, cu mare, îmbrăcaţi cu cele mai bune straie, pe familii şI pe generaţii, tot satul o porneşte spre cimitir. De când se ştiu, aşa au pomenit ca, în sfânta zi de sărbătoare, cei vii să meargă şI să prăznuiască împreună cu cei morţi. Femeile tămâie mormintele, împart colăcei împletiţi unşi cu miere şI miez de nucă, pacheţele cu dulciuri, fructe şI căni cu vin ori bere în ele. Este ziua în care cei vii se înfrăţesc cu cei morţi. Nimeni nu jeleşte, nimeni nu e întristat, morţii sunt pomeniţi cu o ciudată veselie, iar bărbaţii nu se sfiesc să bea atât de mult, încât coborârea în pantă a cărărilor cimitirului ajunge să devină un adevărat slalom printre morminte. Tuşa Gherghe Floarea (74 de ani) a venit la mormintele părinţilor împreună cu sora sa de 76 de ani, cu nora şI nepoatele: “Aşa am pomenit din strămoşi, să venim de Rusalii la cimitir şI să împărţim. Azi e ziua în care se vede, dacă un mormânt nu mai e tămâiat, că toţi urmaşii acelei familii s-au stins definitiv. Ziua de azi e pentru noi la fel ca ziua de Paşte. Azi sunt veniţi acasă din orice colţ al ţarii ar fii. Păi dacă veniră unii şI din Anglia...”

“Haide, tată, sus cu ea!”
După câteva ore de stat în cimitir, tot satul merge să vadă căluşul. Deja pe strada mare se aude fluiericiul vătafului formaţiei de căluşari de la Cârlogani. Îmbrăcaţi în straie albe, cu brâie şI legături multicolore, cu nişte fesuri ca de turci pe cap, intră în prima gospodărie. Se aşează frunze de pelin şI de nuc pe jos, se aruncă o poală de usturoi şI se încinge jocul în jurul steagului. O singură vioară ţine tot ritmul. “Mai e una lângă ea/Hai s-o facem şI p-aia!”, se aude adesea strigătul vătafului atunci când se schimbă jocul. Lumea e încântată, filmează, fotografiază, se amuză şI vociferează. Ritmul îndrăcitului joc pulsează, simţitor în cei de pe margine. Aproape inconştient, fiecare dintre cei prezenţi mişcă mimat picioarele odată cu căluşarii avand şI pornirea lăuntrică de-a striga în acelaşi timp cu vătaful. Parcă simţind asta, după ce se joacă până la final căluşul, căluşarii îi cheamă la o horă comună. Într-o gospodărie ceva mai înstărită, în curtea largă îşi face apariţia căluşul de la Oporelu. De amintit că grupurile de căluşari sunt formate din minim 7 membri (căci 7 zile se joacă zi  lumină căluşul) ajungându-se până la 11 membri. Din rândul căluşarilor de la Oporelu, spre amuzamentul publicului, Mutu face legea. Cu o mască neagră pe faţă, cu o sabie roşie în mână şI un falus uriaş, roşu, legat la brâu, sub fuste, Mutu se repede vijelios spre femeile din jur stârnind panică. De fapt, ăsta este căluşul românesc autentic, un dialog permanent între vătaf şI căluşari, între vătaf şI public, între Mutu şI cei prezenţi, un fel de teatru tărănesc închegat prin dialog, dans şI muzică. Căluşul jucat pe scenă este numai un spectacol de virtuozitate şI atât, îşi pierde conotaţiile mistice şI tainica legătură ce se crează între cei pr4ezenţi, într-un ritual ce parcă leagă fedeleş adunarea. Căluşarii bat apăsat pământul, beţele flutură în aer, legăturile de fier de la sandalele-opinci se lovesc între ele punctând bărbăteşte acordurile viorii. Mutu face giumbuşlucuri: încalecă o bicicletă cu roţile desumflate şI se preface apoi că le umflă cu falusul roşu de la brâu pe post de pompă, ia o fătucă din public în spate şI-o joacă în căluş, iar mai apoi urcă treptele casei până pe verandă. De aici strigă: “Bă, am fost trimis să am grijă de femeile din satul ăsta!” “Şi cum ai, mă, tu grijă?”, se preface mirat vătaful. “Păi, bă, de cele tinere am grijă cam atât!”, zice şI dezvelindu-şi falusul fals arată un sfert din el. “De cele măritate am grijă atăt!”, şi-şi duce mâna până la jumătatea jucăriei. “Iar de cele văduve, uite, bă, atââât!”, spune dezvelind total bărbăţia de jumătate de metru lungime, în râsetele ruşinate ale asistenţei feminine. Jocul se încheie tot cu o horă comună.

Căluşul vîlcenilor
În curtea lui Odagiu Valerian, căluşul jucat de formaţia din Vîlcele pare cel mai îndrăcit. ŞI aici mutu face legea, lovind cu sabia căluşarii peste picioare, alergând ameninţător cu falusul femeile şI făcând în permanenţă glume fără perdea. De fapt, aproape tot dialogul purtat de acesta cu privitorii este încărcat de conotaţii sexuale. Jocul şI joaca Mutului par teribil de fireşti, cum fireşti sunt şI reacţiile căluşarilor în ce-l priveşte. Se lovesc reciproc, real, cu sete, cu beţele peste fese şI peste picioare, nemenajându-se. Durerea resimţită a loviturilor parcă îi îndârjeşte şI mai mult la joc, făcând să li se citească pe chip o reală poftă şI plăcere a actului artistic interpretat. În “nebunia” lui, Mutu se urcă pe acoperişul casei gospodarului prefăcându-se că-i lipeşte tabla ca să nu-i mai plouă în casă. Bate ritmic cu falusul şI cu sabia tabla, până când unul dintre căluşari îl coboară sub presiunea unui jet de apă tâşnit dintr-un furtun. Jocul se reia, căluşarii când se ridică plutind de la pământ, când frământă aprig pământul sub picioare. “Hai, acuma, sus cu ea”, strigă din rărunchi vătaful iuţind ritmul. Totul se termină cu o horă comună, cu participarea întregului sat. Ziua se încheie cu un “căluş de scenă”, cu participarea mai multor generaţii de căluşari (cel mai mic de şase ani şI jumătate, cel mai vârstnic de 65 de ani), ocazie cu care îşi face retragerea, aidoma marilor sportivi de performanţă, un vestit căluşar şI instructor local, Nichita Dragomira.