Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A început să cânte pe străzi, întinzând mâna trecătorilor, pentru a supravieţui. Era o fiinţă plăpândă, mică, slabă, ,,palidă, ciufulită, cu pulpele goale, înotînd într-o haină ruptă în coate, lungă până glezne”, după cum se autodescrie. Fetiţa unei cântăreţe ambulante şi a unui artist de circ, şi ei nişte sărmani, a fost crescută de bunica din partea tatălui, patroană de bordel. Un copil al Parisului, născut în 1915. A trăit sărăcia, i-a cunoscut până la identificare pe sărmanii periferiilor, s-a bătut pe burtă cu perdanţii, s-a lăsat măcinată de alcool şi de amoruri de-o noapte. A avut o fiică, dar a murit la numai câţiva ani, sfârşită de necruţătoarea meningită. Toate acestea au fost lăsate în urmă, transformate, exorcizate de o forţă cu mult mai puternică, iubirea paroxistică, cea care iartă totul, îndură totul, învingând totul.
Cum Dumnezeu lucrează şi prin oameni, nu doar prin îngeri, un om numit Louis Leplee a fost răscolit şi tulburat de vocea stranie şi puternică a fetiţei palide şi îndurerate care îşi striga destinul din răsputeri şi a luat-o de pe trotuar. A prezentat-o unui patron de cabaret, şi, de la prima sa reprezentaţie pe o scenă, în 1935, a devenit ,,la mome Piaf”.
În plin şi fermecător interbelic, pe cerul Franţei se ridica o stea. Se ridica dintr-o viaţă cumplită de mizerie şi decădere morală, dintr-o categorie socială ai cărei exponenţi erau vagabonzi, cerşetori, proxeneţi, traficanţi şi prostituate. Oameni condamnaţi la dezastru cărora ea, Edith Piaf le-a cântat tulburător suferinţele şi pe care nu i-a uitat niciodată. ,,Aceste cabarete, în care lumea se hrănea cu icre negre şi cu şampanie -nu-mi închipuiam că acolo se consuma altceva- aparţineau unui univers din care erau excluşi cei ca mine” scrie în cartea sa autobiografică.(Edith Piaf, ,,În vârtejul norocului”, Ed.Muzicală,1966)
Defăimări, iubiri pierdute şi aplauze furtunoase
La moartea misterioasă a lui Leplee, a fost reţinută de poliţie, bănuită că are legătură cu cazul, terfelită de presă. Ea îi spunea ,,papa” şi îl adora, ştia că îi este datoare până la cer. Atunci s-a simţit: ,,...descurajată, resemnată, învinsă, îndoinindu-mă de toate, începând cu mine însămi. Am fost calomniată, defăimată, târâtă în noroi. Ei, şi?Nu eram prima care primeşte o lovitură grea! Va fi nevoie de un efort de voinţă, de încordarea muşchilor, de luptă. Ne vom lupta!” Această înarmare mentală, acest fel de a fi şi de a gândi i-au fost echipament de salvare pentru întreaga viaţă. Pentru că a trebuit să îndure, pe lângă fantomele trecutului, celebritatea, iubirile pierdute, epuizarea sufletului şi devitalizarea trupului. Toate, în salturi. A avut angajamente şi contracte în teatre, i-a apărut primul disc ,,Mon Legionnaire”, a fost curtată de compozitori şi textieri celebri care au scris pentru ea, aplauzele furtunoase rupeau aerul, într-un meritat omagiu sonor, pentru inegalabila Piaf. Jean Cocteau cu care a fost bună prietenă şi care o preţuia, confirmând că un spirit superior vede dincolo de dincolo, a portretizat-o în cuvinte memorabile: ,,Priviţi această făptură gingaşă, cu mâini ca ale şopârlelor din ruine. Priviţi-i fruntea napoleoniană, ochii săi de oarbă care şi-a regăsit vederea. Cum vor putea ieşi din pieptul ei plăpând, marile tânguiri ale nopţii? Aţi auzit cum face privighetoarea? Se trudeşte. Ezită. Se gâtuie. Se avântă şi recade. Edith Piaf are o voce care porneşte din adâncul fiinţei sale, o stăpâneşte toată, desfăşoară un val de sumbră catifea. Acest val cald ne învăluie, ne străbate, pătrunde în noi. Ne-a prins. Edith Piaf, ca şi privighetoarea care rămâne nevăzută pe ramura ei, devine invizibilă. Rămâne din ea doar vocea care creşte, se înalţă, i se substituie treptat, înlocuind triumfătoare mica făptură timidă. Din această clipă geniul lui Edith Piaf devine vizibil.”
Citește pe Antena3.ro
