Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Este o lecție despre dragostea nețărmurită pentru familia ta! Ca să înțelegeți ce înseamnă dorul uriaș pentru înaintașii tăi, trebuie să citiți până la capăt următoarea poveste…Peste câteva zile se împlinesc 76 de ani de la pogromul antisemit de la Iași (27-29 iunie 1941): un șir nesfârșit de crime, cum rar găsești în istoria umanității! O familie din Australia, cu rădăcini în România, a parcurs jumătate de planetă pentru a-și ostoi dorul după rudele dispărute. Un bunic drag, dispărut, din păcate, în mod tragic: ucis în condiții groaznice în pogrom, într-unul dintre trenurile morții, la 29 iunie 1941. O străbunică și o bunică, ultima, născută la Rezina, pe teritoriul Basarabiei. Ființe dragi, de negăsit, nici măcar în gropile comune ale anti-semitismului românesc! Se știe câtă liniște capătă cineva atunci când știe că se închină în față osemintelui celui dispărut, iar dacă a murit ucis mișelește, are o mare împăcare atunci când știe că cel care i-a făcut rău a fost pedepsit așa cum se cuvine. Shereen și Allan Aaron, un cuplu de vârstă medie, din Australia, a parcurs 15.000 de kilometri până în Europa, pentru a afla mai multe despre înaintașii lor, rude dispărute în mod tragic. Dar nu numai pentru asta, ci să se lămurească și asupra faptului că torționarii săi au primit pedeapsa ce li s-a cuvenit, pedepse pe măsura îngrozitoarelor fapte.
Istoricul familiei Moise
Aaron family. Sunt doi oameni nu foarte înalți. |nsă inimile lor sunt mari. Ca și bunele intenții și dragostea de strămoși, ce-i animă. Shereen și Allan Aaron, australienii evrei de care vorbim, au făcut un tur de forță în România. Vă vom povesti periplul lor prin țara noastră, după ce vom prezenta povestea bunicului lui Shereen. Australianca face parte dintr-o familie respectabilă. Bunicul său, Ștrul Moise s-a născut în anul 1906 la Vaslui. A avut o mică afacere de croitorie în localitate. |n anul 1934, Ștrul s-a căsătorit cu Clara Aschenazi. Unul dintre copiii lor a fost Tova Moise, mama lui Shereen. Lucrurile au mers foarte bine pentru mica familie Moise până când a început recrudescența anti-semitismului în România. Mai mult, familia ia o decizie neinspirată. Decide să se mute la Iași cu numai un an înainte de pogromul de la Iași. Ei bine, se dovedește în cele din urmă că a fost o decizie greșită. |n iunie 1941, pe fondul intensificării persecuțiilor rasiale ale evreilor, aceștia sunt învinuiți nedovedit că au colaborat cu aviația inamică la bombardamentele ce au avut loc asupra Iașiului. După cum se știe, în zilele de 28, 29 și 30 iunie 1941 în timpul pogromului de la Iași sunt uciși mii de evrei. Unii sunt bătuți, de acasă și până la sediul Poliției, alergați și batjocoriți pe stradă. Cu sutele sunt strânși în curtea Chesturii Poliției pentru a li se oferi chipurile un “pașaport” (bilețel) pentru scăpare, un act care să-i țină departe de persecuții, însă se întâmplă tocmai invers. Mulți sunt uciși, cu o cruzime nemaipomenită. O parte dintre cei care scapă sunt îmbarcați, alături de alții, aduși din alte părți ale orașului, și urcați cu forța în vagoane pentru vite, supraglomerate. Majoritatea mor datorită căldurii și a lipsei de apă. Printre ei se află și Ștrul Moise, bunicul lui Shereen. Există doi martori care confirmă că acesta a fost coborât mort din vagon, la Mircești. |nsă există o confuzie legată de înmormântarea lor. Inițial, s-a spus că au ajuns într-o groapă comună, aproape de un fir de apă, apoi dezgropați, au ajuns câteva sute de metri mai încolo, ca un alt document să arate că cei de la Mircești au fost deshumați și îngropați la Roman, în cimitirul evreiesc, cimitir vizitat după 15.000 de kilometri parcurși de familia Aaron.
Citește pe Antena3.ro
Tragedia bunicului
Ei bine, profitând de un concediu binemeritat, Shereen și soțul ei s-au îndreptat din Croația, destinația lor de vacanță, spre România, după ce au primit prin poșta electronică documente despre strămoșii lor. Ei au dorit să afle unde sunt înhumați bunicul, dar și informații despre agresorii săi. Trebuie spus că în rechizitoriul pogromului de la Iași există o scurtă referire la Ștrul Moise. Acolo se precizează că un cetățean din Iași cu atitudine violentă la adresa evreilor, pe nume Gheorghe Parlafes, alături de Constantin Mândruț (zis și Andrei) a bătut mai mulți evrei, printre cei loviți numărându-se și bunicul lui Shereen Aaron. Aceștia au primit pedepsele: Blânduț Constantin - 25 ani muncă silnică, 1000 milioane lei amendă și degradare civică pe timp de 10 ani. Gheorghe Parlafes a primit 20 ani muncă silnică, 100 milioane lei amendă și degradare civică pe timp de 10 ani. Din păcate, nu se poate ști dacă bunicul Ștrul a fost bătut înainte de a ajunge în trenul morții sau nu. Cert este că este pomenit acest lucru în Rechizitoriul procesului pogromului de la Iași. Și anume că inculpatul Gheorghe Parlafes, din Iași, alături de Constantin Blânduț (zis și Andrei) au bătut cu cruzime mai multe persoane, printre care și pe Moise. |nsă familia a fost de părere că, dat fiind faptul că acesta era foarte solid, el nu putea să fie bătut și să moară atunci. Așadar, cel mai probabil, după ce a fost schingiuit de cei doi, a fost urcat în trenul care l-a dus către moarte. Iată mărturiile a două persoane, cunoscuți de-ai evreului, ce l-au recunoscut atunci când a fost coborât din tren după ce a decedat, documente aflate în posesia lui Shereen, obținute de ea și mama sa. Roșnic Idel, domiciliat pe o stradă paralelă cu a lui Ștrul, spune în fața organelor de anchetă: “…l-am cunoscut pe Ștrul Moise Rubin (numele întreg), domiciliat în Iași, strada Gării, nr. 11, fost comerciant, care a decedat la 29 iunie 1941 în vagonul care a plecat de la Iași spre Ialomița cu deportații, unde am fost și eu împreună în acest vagon, iar în Gara Mircești a fost coborât jos mort”. O declarație asemănătoare a făcut și Israelovici Moise, și el evreu ieșean aflat în același tren: “…în gara Mircești numitul a fost coborât din tren fiind mort…”. Din cele aflate de familia Aaron, cei coborâți la Mircești au fost dezgropați și reînhumați câteva sute de metri mai încolo, pentru ca în cele din urmă să-și găsească probabil locul de veci la Cimitirul evreiesc din Roman.
Dar ce s-a întâmplat cu torționarul Parlafes? De asemenea, cu Constantin Blânduț (zis si Andrei)? Conform unui raport al unei comisii internaționale de studiere a Holocaustului din România, înaintat președintelui României, Ion Iliescu se arată că alături de alți participanți la atrocitățile petrecute în acele zile ale anului 1941, Constantin Blânduț a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, o amendă de 1000 de milioane de lei șI degradare civică pe timp de zece ani, iar Gheorghe Parlafes a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, o amendă de 100 de milioane de lei și degradare civică pe timp de zece ani. Din păcate, toate pedepsele nu au fost duse la bun sfârșit, unele s-au înjumătățit, pentru ca altora, ca celor doi, să li se micșoreze pedeapsa și mai mult.
Shereen cu ochii în lacrimi cere ajutorul cititorilor
“Povestea noastră a început mult mai devreme, iar călătoria noastră la St. Petersburg, Moldova, România și Croația a devenit o poveste a istoriei, a misterului, a coincidenței și a destinului”, începe Shereen Aaron să depene din povestea efortului uriaș făcut pentru a găsi ceva despre rudele sale. A găsit un articol scris de mine pe această temă și mi-a propus să ne întâlnim la Iași. A plâns atunci când și-a reamintit cum a citit numele bunicului său în articolul meu. “Când am văzut, inima a început să-mi bată cu putere, am fost extraordinar de emoționată, pentru că am găsit ceva, câteva cuvinte în care se pomenea numele bunicului meu”, a spus Shereen, care a fost de acord împreună cu soțul său Allan, că ar fi un miracol pentru familia ei să găsească noi date despre bunicul său sau bunica sa, dar și un fir sau măcar câteva informații despre torționarii lui Ștrul Moise, eventual despre urmașii acestuia. Dragi cititori, voi n-ați citit dorința în ochii acestei femei australience cu origini române! Nu, n-ați citit! Dacă ați fi văzut ochii ei! Dacă i-ați fi văzut și ați avea cel mai mic fir care să ducă la noi informații care să vină în ajutorul lor, atunci cu siguranță ați dori să o ajutați! Vă împărtățesc și vouă, fragmentat, o parte din istoria periplului căutărilor familiei Aaron, care, așa cum am spus, a înconjurat globul pentru a afla ceva în plus despre înaintașii săi. Pentru Allan și Shereen va constitui o mare realizare dacă va afla ceva despre rudele sale dispărute cu ajutorul dumneavoastră, al cititorilor.
Pe urmele familiei
Așadar, au plecat din Australia, poposind mai întâi în Rusia, apoi în Moldova. |n Republica Moldova, pe atunci Basarabia, Clara Moise (Aschenazi), bunica, împreună cu mama lui Shereen au fost deportate în lagărul de la Râbnița, între 1942 și 1944, când a fost eliberat de sovietici, la numai un an de la moartea lui Ștrul în pogromul de la Iași. Așadar, soții Aaron au dorit să ajungă și în locurile unde a pătimit bunica și mama. “Ne-am îndreptat spre Moldova. Nicolai (ghidul nostru) și Victor (șoferul) ne-au întâlnit la aeroport. Nicolai vorbea engleza foarte bine…Pe drumul spre oraș, ne-a spus că am fost norocoși să-l avem ca ghid, deoarece, deși nu are legătură evreiască, el a fost interesat de istoria și cultura evreiască….”. Alături de ghid, soții Aaron au vizitat o importantă și vastă bibliotecă evreiească la Chișinău, pentru a găsi noi documente despre pogromul de la Iași. “Am vizitat centrul comunității evreiești de câteva zeci de metri peste drum, am decis să omitem sinagoga, dar am fost de acord că vom vizita Cimitirul evreiesc înainte de a ne retrage. După o călătorie de 10 minute, ne-am oprit la o intersecție aglomerată în afara unei părți publice. Nicolai ne-a spus că acesta a fost anterior frontul Cimitirului, dar cu ani în urmă s-a luat hotărârea să fie transformat într-un parc. Au fost exhumați și îngropați cei morți și puțini au rămas în comunitate, multe grupuri evreiești se aflau sub grădina și statuetele înclinate. Un drum scurt și am ajuns la intrarea în Cimitirul Evreiesc. Nicolai era dezamăgit de starea proastă a majorității mormintelor - acum înverzită cu viță de vie, arbuști și frunze. A avut, în ultimii ani, voluntari organizați pentru a petrece zile să înlăture verdeața ce înconjoară acum cele mai multe dintre locurile de înmormântare. Fără întreținere constantă, aceste morminte - datând câteva sute de ani - vor fi în curând distruse și uitate… Am mers apoi două ore cu mașina spre Rezina prin zona rurală verde și terenurile agricole fertile. Ajunși la clădirea consiliului orașului Rezina, ne-am întâlnit Yan, care trăiește în Rîbnitza (peste râu de Rezina), persoană care a oferit o multitudine de informații despre evreii locali, precum și pe cei nefericiți pentru a fi trimiși din casele lor, din toată Basarabia, în Ghetoul și lagărul de la Rîbnița. Yan a explicat că evreii din toată România de azi și Moldova (și care formau atunci o țară) au fost transportați la Rezina pentru a fi internați fie în ghetoul din Rîbnitza, fie în lagărul de exterminare. Am stat câteva minute pe o bancă din parcul din apropiere, după care Yan a explicat (în limba rusă, cu Nicolai traducând în limba engleză) cum într-o zi de decembrie 1942, aproximativ 24 000 de evrei au fost goniți pe stradă în orașul vechi Rezina, spre râu. Străzile au fost înțesate de privitori care au văzut acest lucru ca un spectacol foarte neobișnuit. Printre ei a fost un copil care a explicat decenii mai târziu pentru Yan că această dimineață de decembrie a fost punctată de o ceață aurie. Ea și-a reamintit că unii copii din mulțimea care se uitase au ajuns într-o oarecare măsură în masele de evrei care se îndreptau spre râu. Mama unui tânăr copil evreu din mulțime de deținuți și-a împins propriul copil în mulțimea de spectatori, mulțimea a strigat că copiii nu erau evrei. în acest fel, mama evreiască spera că copilul ei ar supraviețui într-un fel. Odată ce mulțimea a ajuns în râu, barjele plutitoare le-au transportat spre ghetoul și lagărul de detenție din cealaltă parte...
Cimitirul evreiesc din Rezina
“Cimitirul evreiesc din Rezina…Ne-am întrebat dacă strămoșii lui Shereen ar fi putut fi îngropați aici - cu priveliștea asupra locurilor unde au suferit atât de mulți în mâinile forțelor românești? Din nefericire, am presupus că străbunicii ei nu ar fi avut demnitatea unei înmormântări în acest sau alt cimitir și probabil au fost îngropați într-un mormânt în care au fost uciși. Am mers mai departe pe deal în fața vechiului oraș Rezina, unde se socotea că aproape jumătate din populație era evreiască înainte de război. Orașul principal era situat pe malul râului până la mijlocul anilor 60, când o furtună furioasă a provocat căderea de gheață si a distrus majoritatea.Doar două case, aparținând anterior unor familii evreiești, erau încă în picioare, dar în stare proastă. Păreau nelocuite. Stăteam la 100 de metri de malul râului și la doar 50 de metri de unde, astăzi, ultimele două clădiri stau. Yan a explicat că evreii cu vârsta peste 55 de ani au fost uciși la sosire - este probabil că părinții bunici ai lui Shereen ar fi fost printre ei. Unii au fost tratați în mod deosebit cu cruzime. Yan a povestit un caz, documentat de o gardă românească, în care 300 de evrei au fost înghesuiți într-un hambar de lemn cu gardieni români care îi opreau ieșirea. Hambarului i-a fost apoi dat foc și evreii care au scăpat au fost împușcați. într-un alt incident, femeilor cu copii mici i s-au spus să se strânge alături de copiii lor, au fost alergați pe distanțe scurte și uciși tot grupul de gardieni. După ce am auzit mai multe povestiri despre istoria orașului și despre evenimentele din timpul războiului, Yan ne-a condus pe noul pod către orașul Rîbnița. Acest lucru a implicat o trecere a frontierei care ne-a cerut să prezentăm pașapoartele noastre, când am trecut de la Moldova la țara neoficială Transnistria (o provincie rusă din Moldova). întorcându-ne chiar peste pod, am ajuns repede la un mic monument care marchează locul ghetoului în care bunica și mama mea au fost închiși. Yan a explicat că acest Ghetou nu era împrejmuit, dar evreii trebuiau să poarte o stea a lui David pe piept și le era permis să părăsească ghetoul doar între orele 11:00 și 13:00, cine era prins era sub amenințarea execuției. Mai târziu, am vizitat mormântul unei fetițe de 14 ani care fusese executată pentru că a întârziat câteva minute la sosirea în ghetou”.
Numele bunicului în Jurnalul Național
“Mai târziu, ne-am îndreptat spre un alt cimitir evreiesc, la aproximativ 2 km în sus. Acest cimitir arăta ca un cimitir modern (de după război), în care existau morminte mai bine păstrate. De fapt, acesta a fost un cimitir mai vechi pentru locuitorii din Rîbnița și, în special, a existat un memorial pentru evreii neidentificați uciși în lagărul de la închisoare. Nu era clar dacă acesta era un mormânt comun cu o singură piatră de temelie, pur și simplu un mare memorial pentru cei uciși. Am aflat că mulți alți evrei au fost îngropați în gropi comune în altă parte a satului, deseori cu identitatea necunoscută. Am mers într-un astfel de loc, unde prezența mormântului datează abia de la începutul anilor 1960 ca urmare a lucrărilor de construcție. După ce mormântul a fost descoperit, experții medico-legali au fost chemați să identifice cadavrele - unele au fost identificate datorită lucrurile lor personale, cum ar fi cataramele de centură sau periile de păr. Una dintre cele 47 de victime a fost fetița de 14 ani care s-a întors târziu în ghetou. Mormântul era marcat cu un memorial inscripționat cu numele celor care puteau fi identificați”…Apoi Shereen a plecat alături de soțul său spre Iași. ”Am aranjat să ne întâlnim în dimineața următoare, la orele 5.30 dimineața, pentru drumul spre Iași. La Iași, imediat ce au ajuns la hotel, Nicolai l-a contactat pe Cristinel C. Popa (autorul acestor rânduri - n. red.), doar ce au lăsat bagajul în cameră, s-au grăbit la întâlnirea cu reporterul. După cum v-am povestit, în timp ce se documentau, au dat peste un articol de-al meu despre pogrom, găsind aici chiar numele bunicului. “Am fost șocați să aflăm despre evenimentele care au precedat moartea tatălui. Ne-am întrebat dacă a murit în piață după bătăile primite, cum ai scris, sau mai târziu pe trenurile care au pornit în căldura sufocantă de vară care a dus la moartea a mii de victime”, a spus Shereen. “Cristinel ne-a condus apoi la locul de la secția de poliție acolo unde au fost bătăile brutale, posibil și ale bunicului meu. Clădirea era acum degradată, într-o stare proastă. O placă mică stă ca singură mărturie a evenimentelor din acea zi și paznicul care protejează clădirea de vandali ne-a permis să intrăm curând în curtea din care am luat în tăcere evenimentele îngrozitoare din acea zi fată, luând fotografii ale curții tăcute acum. Un perete al clădirii avea zeci de găuri de gloanțe de calibru mic, care marchează tencuiala la nivelul pieptului și de dedesubt. Ne-am dat seama că în acel loc au avut loc ucideri în masă cu gărzi înarmate care au tras la întâmplare în victimele nevinovate și neajutorate. După aproximativ cincisprezece minute solemne, am părăsit postul de poliție pentru gara la care supraviețuitorii de la stația de poliție au fost duși și încărcați în trenurile de marfă în așteptare (vagoanele de bovine au fost respinse, deoarece ar asigura ventilarea încărcăturii umane ). Două trenuri au părăsit Iașiul, legat (în cele din urmă) de Călărași - primul cu aproximativ 30 de vagoane (fiecare locând între 80-200 de suflete) pentru un total de 2400, iar al doilea dintre cele 8 vagoane cu aproximativ 1200 de suflete. încărcătura umană a fost forțată să se întindă cu fața în jos, cu riscul de a fi împușcată, până când a fost încărcată în trenurile care urmau să pornească în primele ore ale dimineții, pe 29 și 30 iunie. Am petrecut câteva minute la Gară, am citit din nou placa memorială, am părăsit stația și am vizitat cimitirul evreiesc din Iași, care ne-a întâmpinat cu locurile de veci ale militarilor evrei care au murit între 1914 și 1917. Am fost surprinși să vedem atât de mulți cu numele Moise. Nu am petrecut prea mult timp la cimitir și am fost grăbiți de lătratul agresiv al câtorva câini ce păreau nemulțumiți de intruziunea noastră în acest loc de pace absolută”.
Pe urmele trenului morții, la Mircești, locul primei îngropări, și Roman, probabil locul odihnei veșnice
“în cea de-a patra zi a misiunii noastre am mers pe urmele trenurilor morții. Cristinel a găsit o fotografie cu bulevardul Ferdinand (adresa lui Ștrul și Clara din Iași). Ne-am oprit la o clădire publică adiacentă cu o grădină în miniatură, iar Nicolai (ghidul moldovean) l-a întrebat pe grădinar ce s-a întâmplat cu clădirile vechi de pe stradă. El ne-a spus că în anii 1960 un cutremur a lovit orașul și multe dintre clădirile vechi au fost deteriorate. Când m-am plimbat lângă locul apartamentului lor, mi-am imaginat cum Nana și Papa ar fi mers mână în mână, cu drag pe aceeași stradă cu 75 de ani în urmă. Am continuat să mergem pe bulevard și am ajuns pe o scară mare cu vedere spre bulevardul din care am făcut niște fotografii și am vizualizat călătoria groaznică a celor 4000 de oameni care au mers de la Chestura Poliție până la gară. Apoi ne-am îndreptat de-a lungul căii pe unde trecuseră trenurile morții - vizitând stațiile la care morții ar fi fost evacuați necuviincios din vagoanele lor, dar ulterior au fost scoși și din gropile comune unde au fost aruncați. Prima oprire a fost Podu Iloaiei, care a fost o ocolire scurtă de pe drumul principal printr-un sat predominant cu populație - romi. Asistentul șefului Gării ne-a condus la cimitir. în timp ce eram încrezători că am fi putut găsi mormânt (ca urmare a unor activități pe care un academician român le-a făcut cu câțiva ani înainte), am fost impresionați că cineva a fost din nou foarte dispus să ne ajute cu informații. Am ajuns la cimitir după o scurtă călătorie și am sunat la telefon pentru a cere cuiva să ne lase să intrăm. în 10 minute, o tânără doamnă a sosit la cimitir și ne-a întâmpinat. Am stat într-o contemplare liniștită la memorialul celor 1200 de oameni care au murit în prima zi a călătoriei de 6 zile a primului tren din 1 iulie 1941. Așa cum am plecat, am întâlnit un bătrân care a trăit de-a lungul drumului și a fost copil în timpul războiului. El a împărtășit cu Nicolai multe dintre povestirile despre care fusese spus despre aceste evenimente. Trenul morții s-a oprit apoi la Târgu Frumos. Ne-am îndreptat spre cimitirul evreiesc, înconjurat din nou de o comunitate de țigani și de o mână de copii tineri și jucăuși care se jucau pe stradă și la intrarea în cimitir. Am mers liniștit pe un drum de 500 metri lungime de iarbă cosit spre colțul îndepărtat al terenului mare, la morminte. Aici au fost așezate trupurile a încă 640 de suflete care au fost scoase din tren la 1 iulie 2041. încă o dată am așezat o piatră pe locul mormântului, observând că bunicul ar fi putut fi îngropat la oricare dintre aceste morminte fără nume. Nu am știut unde a murit (deși unii martori au raportat că a murit la următoarea oprire la Mircești). Din moment ce fusese bătut la secția de poliție, este posibil ca niciodată să nu fi supraviețuit bătutului și să fi fost îngropat în Iași (deși mama mea crede cu tărie că a fost în primul tren care a părăsit Iași). Probabil nu vom ști niciodată. Pe măsură ce am părăsit cimitirul, un număr de țigani au venit la noi și au zâmbit, iar unii dintre băieți au alergat pe lângă mașină când am plecat. Am coborât fereastra și le-am dat câteva monede care le-au adus zâmbete mari pe fețe. Credem că gara din Mircești a fost destinația finală a lui Papa, deși nu suntem siguri de acest lucru. Stația de la Mircesti se află pe un deal înconjurat de niște grădini și ferme mici de legume. Stația era pustie, liniștită. Era o magazie de adăpost adiacentă la stația de depozitare și ne întrebam dacă încărcătura umană era menținută acolo pentru orice perioadă de timp sau dacă, din nou, morții și morții din apropiere erau pur și simplu descărcați de cărucioarele întunecate și înțepătoare, iar cele care rămăseseră în cărucioare în timp ce frații lor morți au fost îngropați în gropi comune. Am aflat că cei morți au fost îngropați într-un mormânt comun într-un stadion de lângă un cimitir creștin din orașul din apropiere, Iugani. O zi sau două mai târziu, autoritățile au cerut curățenie cu apă pentru a înlătura cadavrele de teama infectării surselor locale de produse. Morții au fost exhumați și s-au mutat în jur de trei sute de metri în sus, în fața unei mici ferme. Am vizitat ambele site-uri, dar nu am văzut morminte. După câteva minute de contemplare, ne-am îndreptat spre orașul Iugani și ne-am oprit la biserica catolică locală. Nicolai a vorbit cu un bătrân care conducea o bicicletă. El a oprit grațios și a confirmat faptul că trupurile au fost inițial îngropate la stadion înainte de a fi mutate la o mică distanță mai departe de cimitirul creștin. Nici un mormânt, nici un memorial și nici o dovadă de oroare la Mircesti.
El crede că a auzit noaptea strigătele lor
Oprirea noastră finală a fost orașul Roman, un oraș relativ mare pe traseul spre Călărași. Proeminent, la gară, am văzut bustul Vioricăi Agarici, o asistentă care a fost președinta Crucii Roșii locale în orașul Roman în timpul celui de-al doilea război mondial șI care a salvat mulți evrei. Ea este omagiată pentru curajul ei, la 3 iulie 1941, când a spus armatei să-i descarce pe puținii pasageri vii, după care le-a spălat și le-a furnizat apă și mâncare. Eroismul ei este imortalizat prin includerea ei ca fiind una dintre persoanele “drept între popoare” de Yad Vashem. Cincizeci și trei de victime au fost descărcate din tren în Roman și îngropate într-un alt mormânt comun la Cimitirul Roman, la o mică distanță de mers cu mașina. La acest cimitir, am fost întâmpinați de îngrijitorul care ne-a condus pe lângă marele monument în memoria evreilor care au murit în serviciul țării lor în perioada 1914-1917, ale cărui nume îl includea pe Moise. Pe măsură ce mergeam spre mormântul masiv, el ne-a spus că în acest cimitir au fost mai mult de 7000 de morminte, care datează de mai multe sute de ani. Cimitirul a fost bine păstrat, spre deosebire de alte câteva pe care le-am vizitat la Chișinău și în alte părți ale României. Sosind la mormânt, placa mare înregistra uciderea a 360 de oameni care au murit pe drumul spre Mircesti și încă 53 de oameni care au fost luați de pe tren în Roman. Nicolai și Victor păreau palizi. Cred că intensitatea călătoriei noastre, acum la un moment dat, a avut-o pe ele. O inumanitate inexplicabilă suferită de toți cei care au fost împinși în trenurile morții. Cei care au supraviețuit au fost returnați la Iași două luni mai târziu, după ce au fost închiși în Călărași. Am lăsat din nou o piatră și o rugăciune. Nu am știut unde se odihnește în cele din urmă sufletul, dar am vrut să las bunicului meu un card de vizită oriunde ar fi. …Am învățat multe, dar nu suficient, despre Ștrul și Clara, despre viețile, familiile lor și zilele nefericite.Cu toate acestea, drumul spre Iași a fost, desigur, oarecum mai solemn. După ce am ajuns la hotelul nostru, l-am întâlnit pe Cristinel încă o dată, la restaurantul său preferat de lângă lac. Am împărțit o altă masă și a vrut să combine povestea lui Ștrul și Haia (Clara) Moise și călătoria noastră de patru zile. Am spus rămas bun de la noii noștri prieteni și tovarășilor de călătorie, care epuizați, au dormit serios în acea noapte. în dimineața următoare, înainte de a pleca la Iași pentru București, am avut plăcerea de a ne întâlni cu soția lui Cristinel la hotelul nostru. Ne-am despărțit ca prieteni. Plecând de la Iași, am vrut să vizităm ultima dată poliția. Allan a așteptat în mașină, în timp ce am plecat să arunc o privire și câteva fotografii ale acelui loc tragic. Am convins gardianul să mă lase să intru încă o dată în curte și, în același timp, mi-am împărtășit durerea și uimirea în legătură cu tratamentul populației evreiești din România în acei ani infamici. Peste 3500 de evrei au murit numai în trenurile morții în timp de o săptămână. în ansamblu, până în anul 1940-1945, în România au fost uciși până la 350.000 de evrei. Practic s-a distrus o comunitate care a contribuit substanțial la cultura și prosperitatea locale. Paznicul a spus că nu ar putea exista nicio explicație cu privire la ce s-a întâmplat atunci - el a înțeles că evreii trăiseră întotdeauna în pace în România (ceea ce nu este ceea ce este înregistrat în cărțile de istorie). știa, totuși, despre ororile acelei zile pline de fapte din iunie 1941 și credea cu adevărat că fantomele celor care au murit în acea zi îl înconjurau în timp ce el păzea clădirea abandonată. Mai ales noaptea, el crede că a auzit cândva strigătele lor.
Acesta este istoricul călătoriei celor doi asustralieni, scrisă de Shereen, femeia evreu cu origini în România. Alături de soțul său, ei s-au adresat cititorilor care ar putea să-i ajute: “Am dori să aflăm de la cititorii care poate că știu unde a murit și a fost îngropat, bunicul nostru, Moise Ștrul. De asemenea, am vrea să știm ce s-a întâmplat în cele din urmă cu Gheorghe Parlafes și Constantin Mândruț, cei doi oameni care l-au bătut, așa cum scrie în rechizitoriul pogromului. Știm că au fost condamnați la închisoare, dar cât de mult timp au petrecut în închisoare? E posibil să fie în viață? Apropo, când am citit din nou mărturia despre Parlafes, a fost evident că tatăl și ruda unei alte persoane pe care o cunoștem din Australia – Tirchișor - a fost, de asemenea, bătut de Parlafes. Dorim să știm cât timp a trăit Ștrul împreună cu Clara Moise în Iași (după ce s-a mutat de la Vaslui) și de ce s-a mutat. Mai mult, am fi bucuroși să aflăm de ce Clara Moise s-a mutat (sau a fost mutată) de la Iași la Rezina (și apoi la Ghetoul din Rîbnița). Dar, mai ales, în primul rând, am dori ca poporul român (și moldovenii) să învețe mai multe despre ceea ce s-a întâmplat acum 75 de ani în țara lor și să-și educe copiii astfel încât aceste lucruri să nu se mai întâmple niciodată - fie pentru evrei, fie pentru orice altă minoritate sau oameni incapabili să se apare singuri”.
