Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Este românul cu cele mai mari performanţe în alpinism. A ajuns de nouă ori la rând în punctul geografic cel mai înalt al planetei. Fapt mai puţin întâlnit, într-una din încercări a reuşit să urce singur şi fără echipament special pentru respirare. De alte câteva ori a ajuns pe K2, cel mai dificil de urcat munte de pe glob, însă nu a atins vârful. Un gorjean cu cetăţenie americană este românul cu cele mai mari realizări în domeniul alpinismului din toate timpurile.
Despre Gheorghe (aka George) Dijmărescu am putea spune că a fugit din Oltenia (s-a născut la Turcineşti) pentru a ajunge an de an, pe Acoperişul lumii. Este căsătorit cu Lakhpa Sherpa, o femeie şerpaş cu o bogată experienţă în cucerirea Everestului şi cu care a urcat de mai multe ori pe cea mai înaltă cotă a lumii. A ajuns pe vârf şi alături de sora acesteia, care este deţinătoarea recordului de tinereţe la ascensiune femei (vezi foto). Dijmărescu a doborât şi un record personal, a ajuns pe Vârful Everest în numai 20 de zile de la plecarea de la tabăra de bază.
Gorjeanul spune că urcă pe Himalaya deoarece admiră frumuseţile de nedescris ale acestuia, însă de multe ori şi pentru a sărbători cea mai importantă reuşită a vieţii, aceea de a avea copii. ”În 2002 am urcat împreună cu Lakpa Sherpa pentru a sărbători naşterea primei noastre fiice, Sunny. În 2007, de asemenea am ajuns pe Everest în semn de omagiu pentru cea de-a doua fiică, Shinny. Atunci a fost cea mai rapidă ascensiune a mea împreună cu sora mică a Lakpei, care avea 15 ani şi jumătate. Am plecat din tabăra de bază pe 29 aprilie, iar pe 15 mai am ajuns în vârf şi ne-am întors în aceeaşi zi la tabăra avansată unde am savurat patru sticle de bere”.
Nu ascensiunea e dificilă, ci despărţirea pentru aproape două luni de cele două fetiţe ale sale
Consideră că cel mai greu lucru nu sunt numeroasele primejdii întâmpinate pe munte, ci despărţirea de fetiţele sale Sunny şi Shiny timp de 75-80 de zile, cât durează ascensiunea. Când fetiţa cea mică a împlinit doi ani şi jumătate, Dijmărescu nu a uitat să-i trimită un mesaj. “Shiny, nu te-am uitat, te iubesc, îmi lipseşti, voi fi înapoi cât mai curând posibil”. El îi scria prietenului său, Dave Watson, primul sportiv din lume ce a schiat pe platoul de înainte de vârf în Himalaya:
“Aş vrea să o iau pe fiica mea Sunny acolo să ne răsfăţăm cu acest minunat munte”. “Puterea şi antrenamentul fizic contează doar în proporţie de 25 la sută, restul trebuie să fie inteligenţă”, spune Dijmărescu. Nu au lipsit nici incidentele, căzături în crevase de unde a ieşit ca prin minune. Avalanşe, desprinderi de stânci. A văzut moartea cu ochii la tot pasul. Foarte mulţi colegi de escaladă şi-au dat sufletul acolo, sus, în împărăţia înălţimilor. Împreună cu un frate care a sosit ceva mai târziu în SUA a încropit o firmă de restaurări în construcţii, Olt Construction Company, care se ocupă din 1989 cu restaurări ale edificiilor istorice, dar şi alte lucrări de profil. Înainte de a urca pe Everest, el a cucerit vârfurile Aconcagua şi Denali, pe acesta din urmă de unul singur. Din 1999 îşi începe seria ascensiunilor reuşite în Himalaya, de multe ori însoţit de soţia sa de origine nepaleză Lhakpa Sherpa.
Moartea pândeşte la tot pasul
Îngheţaţi, fără mâncare, cu pericolul căderilor de bucăţi de gheaţă şi al avalanşelor, uneori nu mai găsesc energia de a se mai întoarce. La altitudini ridicate până şi respiraţia este mai rapidă şi e foarte frig. Iată ce povesteşte Dijmărescu pentru Everestnews.com. “O noapte rece, frisoane şi nelinişte. Am decis să dau drumul la aragaz pentru a ridica temperatura în cort cu câteva grade. Acoperişul era îngheţat şi rigid, cădeau ţurţuri pe noi. Picioarele îmi erau amorţite, aşa că m-am mutat mai aproape de primus”.
Îşi împrumută între ei hainele uscate şi pornesc la drum. Imediat, mai jos de C4, e o crevasă mare. La un moment dat, Dave (colegul său, primul om ce a schiat sub vârful Everest - n. red.) nu a mai răspuns, a fost la un pas de a-şi pierde viaţa pentru că s-a lovit de la o bucată de gheaţă. “Îmi amintesc un incident din 1999 când am escaladat Everestul. Eram în căutarea corpului unei americance care murise cu un an înainte, când o piatră imensă dislocată l-a lovit pe un coleg al meu de expediţie. Din fericire, avea buteliile de oxigen în spate şi a scăpat cu viaţă, dar s-a ales în spate cu o rană de mărimea unei mingi de baseball”.
Au fost şi alte momente dificile: George era prins de coardă când picioarele s-au scufundat deodată în zăpada adâncă. O bucată mare de gheaţă de mai mult de un metru a zburat deasupra capului său şi a aterizat la 20 de metri de el. “Stresul celor aproape două luni de căţărare este imens, alături de bucuria de a fi viu la întoarcere. De multe ori întoarcerea e mai grea decât urcuşul. Mulţi renunţă pentru că dorinţa de a rămâne în viaţă este mai mare”. După ce colegul său a renunţat, a trebuit să care din greu la corzi, corturi, şuruburi de gheaţă, pitoane. Sunt zile când pentru a raţionaliza mâncarea nu mănâncă nimic.
S-a salvat singur din crevasă
Odată a căzut sub gheaţa unui lac îngheţat. Altădată s-a trezit prins într-o altă crevasă. “M-am ridicat să văd cât de rău e. Eram căzut de la înălţime pe verticală. Am încercat să arunc o privire, dar era întuneric”. Nu putea să se târască din acea capcană a morţii. A încercat să se mişte, dar nu a putut. Corpul său era blocat în crevasă, doar rucsacul îl ţinea agăţat. Cotul său era prins puţin deasupra capului. Respiraţia i-a devenit rapidă şi greoaie. A simţit cum îi bate inima repede. S-a speriat că va cădea în hău:
“M-am odihnit câteva secunde, după care am tras pioletul. Am putut vedea multitudinea de stele, o privelişte minunată”. Se întreba dacă nu va aluneca definitiv. Energia fizică parcă i se terminase brusc. A strigat după un alpinist, dar nu l-a văzut. Şi-a spus că trebuie să iasă singur. S-a odihnit câteva secunde, de teamă şi-a adunat câtă energie mai avea, cu pioletul la îndemână, şi, cu o mişcare inteligentă a corpului, a reuşit să iasă. Noroc de muşchii picioarelor, care sunt foarte dezvoltaţi la alpinişti şi care l-au ajutat să iasă din gaura morţii. A folosit toporul de gheaţă şi l-a folosit ca o ancoră. S-a tras încet, însă îi era teamă că zăpada se va prăbuşi. S-a târăt ca într-o mişcare de înot, trăgându-se încet. Când şi-a dat seama că s-a salvat, de-abia mai putea să respire.
“Am avut un înger păzitor de am scăpat cu viaţă”. Poate că acesta era reprezentat de fetiţele care îl aşteptau acasă.
George şi Lakpa, un cuplu la mare înălţime
Din 1999 până-n 2007 inclusiv, a avut nouă urcări consecutive. La prima ascensiune a arborat steagul românesc. În 2008, 2009 şi 2010 a urcat pe K2, prin Pakistan. Soţia sa nu l-a însoţit în 2007, când s-a născut mezina, Shinny. “În 2005 am fost din nou cu Lakpa deoarece am explorat posibilitatea abordării unei noi rute pe faţa Kangshung, ce are doar două itinerarii până acum şi un număr foarte limitat de ascensiuni. În 2006 am fost cu Dave Watson, sherpasul Dawa Nuru şi soţia Lakpa pentru a încerca acesta rută, însă condiţiile au fost total nefavorabile şi ne-au forţat să facem ascensiunea pe ruta normală”.
K2-ul văzut de Dijmărescu: e o grăunţă sfântă de alpinism, nici o rută uşoară, ridicol de periculos, cel mai imprevizibil munte din lume
Referitor la lipsa de recunoştinţă din partea oficialităţilor române Dijmărescu spune: “Nu mă vait, nu acuz pe nimeni, fiecare face ce poate. Dacă sunt români ce se mândresc că alt român a reuşit să urce muntele Everest de nouă ori consecutiv, atunci primesc aceste simţăminte cu drag. În ceea ce priveşte Muntele K2, pentru mine este grăunţă sfântă de alpinism şi asigur pe orice visător că nu există nici o rută uşoară pe K2, toate sunt aproape ridicol de periculoase. Norocul meu pe Everest a fost contra celui de pe K2. Am avut trei încercări, cu cea din 2009, ajungând doar la 250 metri sub vârf, în 2008 una dintre cele mai mari tragedii din K2 unde 11 alpinişti şi-au pierdut viaţa, în 2010 vremea a fost ridicolă, aşa cum am menţionat: ploaie la 5200, timp de trei săptămâni, în 2010 a fost de asemenea cel mai mare dezastru natural din istoria Pakistanului. Trebuie să menţionez şi despre aripa financiară a unor astfel de încercări şi în opinia mea motivul pentru care românii nu aduc astfel de succese alpine în ţară. Munţii aceştia nu numai că sunt înalţi şi periculoşi, ci şi foarte costisitori.
Pus în cuvinte simple, familia suferă financiar la fiecare deplasare alpină. Având un sponsor s-ar atenua aceste răni, totuşi a fost costisitor şi pentru mine pentru că am scos ceva bani din buzunar. Nu am talent la cerşeală, să bat pe la uşi şi să le fac capul mare cât de important este să-mi fac eu concediul pe 30 de mii de dolari. Nu numai că nu este etic, ci şi nesportiv. Pe partea cealaltă dacă cineva mi-ar încredinţa 100.000 de dolari aş pune o ruta nouă pe Everest cu singura creastă majoră neurcată. Deci dacă ai bani, poţi să faci ceva mai mult şi mai semnificativ”. Dijmărescu are ocazia să semneze fel de fel de contracte cu producătorii de filme pentru a face noi ascensiuni pe Everest şi K2.
Însă în ultimii ani a fost preocupat de educarea fiicelor sale. Le duce zi de zi la şcoală sau la sala de sport. La ora discuţiei telefonice pe care am efecrtuat-o cu Gheorghe Dijmărescu acesta tocmai se întorsese cu una din fetiţe de la un scurt antrenament fizic făcut în sală. “Să fii părinte este probabil cea mai semnificativă reuşită”. Este nemulţumit însă de libertatea de care se bucură în SUA. “Ar fi bine ca şi americanii să facă ceva pentru a nu mai plăti taxele astea uriaşe care efectiv ucid clasa de mijloc. Şi eu plătesc un impozit pe casă enorm”.
Citește pe Antena3.ro
