Împărţiţi Lumina cu ceilalţi!

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
De undeva apare o Lumină şi oamenii şi-o împart pentru ca nimeni să nu rămînă în întuneric. Reporterii noştri au fost acolo unde s-a dat şi s-a primit Lumină. Vă istorisesc cum au primit taina Învierii românii din toate colţurile ţării şi de peste hotare. Reportaje şi imagini de colecţie despre oameni speciali.

Dobrogea sfîntă şi România ieftină

ÎNVIEREA • La peştera Sfîntului Andrei a început creştinsimul, dar au ajuns maneliştii
Creştinarea României a pornit din Dobrogea, se spune. De Înviere, la peştera Sfîntului Apostol Andrei au venit credincioşii să se roage şi să ia lumină, dar şi petrecăreţii cu gîndul la manele şi grătare.


Dobrogea Sfîntului Andrei se înclină de la Cernavodă, timidă şi lină, cu respiraţie calmată, după ce a scăpat de vuietul maşinilor care aleargă pe o autostradă în căutare de soare. Kilometrul drumului care taie cînd decis pe lîngă dealuri, cînd nehotărît, pe lîngă apă, e mai scurt. Pentru că are copaci înfloriţi şi chiar cîteva lebede, netulburate de gurile rătăciţilor care se cască de la marginea drumului.

“Ce-am avut de vînzare pîna acum am dat. Azi am tăiat pentru copii. Fiecare cum a avut noroc să fie mielul lui. Dar numai ăsta s-a nimerit să fie mai mic”, ne arată ciobanul mieii cu ochi bulbucaţi care atîrnă de un par, lîngă stînă. O femeie strîge blana pentru acasă. Cîinii de la stînă stau cuminţi, legaţi mai în deal, departe de mirosul de sînge şi de lîna din fostele cozi ale mieilor, împrăştiată peste tot.

Prin sate cu nume românesc sau tătărăsc, spre Peştera Sfîntului Andrei, cîrciumile sunt cam mute. Doar la Viile, un muşteriu a aterizat în drum şi nu vrea să se mai ridice de acolo, spre ruşinea bătrînelor care trec pe lîngă noi cu “Bună ziua” sfios, basma pe cap şi vopsea de ouă care bîltîcăie în borcane.


MĂNĂSTIREA. După satul Ion Corvin, un drumeag se rupe la stînga spre pădure. La cîteva curbe, mănăstire ce străjuieşte peştera sfîntului Andrei se ridică dintr-o poiană, cu biserica şi chiliile ei albe. Cîţiva călugări aleargă ca umbrele altor vremuri între chilii, bucătărie, peşteră, biserică, fără să tulbere cu o fărîmă liniştea locului. E pregătire mare la mănăstire, căci mulţi creştini sunt aşteptaţi să bată drumul spre peşteră, ca să ia lumina Învierii, iar călugării sunt doar o mînă de oameni care trebuie să se priceapă şi să le facă pe toate. Stareţul Cosma Arhimandritul e blînd din grai şi din priviri, pictat parcă în liniştea locului din care a pornit creştinismul românesc.

“Şi el exista încă dinainte de tine?”, se uită impresionat un micuţ către tatăl său, în timp ce acesta povesteşte cu răbdare despre sfîntul care a trăit în peşteră. Şi mai mirat de răspuns, copilul se aşază sub icoane, în scobitura din peşteră unde se spune că s-a odihnit sfîntul.


“VIJELIA”. Puţinii oameni care au bătut la amiază drumul pînă la peşteră trec sfioşi prin curtea mănăstirii, admiră florile, se minunează de frumuseţea bisericii şi de hărnicia celor care slujesc la mănăstire.
“Să aveţi grijă, că diseară se anunţă vijelie”, spune un călugăr. Dar vijelia nu vine întodeauna din cer…

Spre după-amiază, în pădure, la cîţiva metri de curtea mănăstirii, liniştea s-a dat bătută. Maşini, oameni, corturi, crengi din copaci tăiate pentru viitoarele grătare. Şi manele urlate.

Seara de Înviere a venit la Peştera Sfîntului Andrei cu maşini scumpe. Atît de multe, încît nu le mai ajungea nici parcare, nici drumul şi uneori nici şanţul de lîngă mănăstire. Iar curtea mănăstirii s-a umplut de “fă, vino-ncoace”, “ ce bună- asta”, de ţigări aprinse, de cîte o cutie de bere, de “hrrr şI ptiu-ul”- scuipaţilor veniţI o dată cu civilizaţia cu numere de Constanţa, Brăila şI Bucureşti. O enoriaşă mai decoltată a mers pînă în biserica şI şi-a pus telefonul la încărcat în una din prizele de lîngă naos.


MAREA DE TRENINGURI. Şi peste tot, scurgîndu-se, insinunîndu-se, lovind cu coatele - o mare de treninguri, ca şI cum după slujbă s-ar fi anunţat un cros al Învierii. Treninguri cu AC Milan, treninguri cu Italia, treninguri şI cu Spania, treninguri albe, transparente, strînse pe funduri de cucoane cu batic de mătase pe cap, treninguri din saten, treninguri asortate la ghiuluri, treninguri asortate la capete oxigenate, la burice goale, la maşini bengoase. Şi-n mijlocul lor, cu bărbi frumos pieptănate, timizi şI munciţI, în hainele lor modeste şI curate, călugării.

Cu puţin înainte de miezul nopţii, manelele din pădure au tăcut. S-au urnit spre slujbă, ne-am gîndit cu speranţă şI bucurie că ne vor aştepta iar orele de linişte pe care le găsisem dimineaţă la mănăstire.

Dar a durat doar pînă cînd stareţul mănăstirii a adus lumina, pe aleea din faţa bisericii, unde aşteptau cîteva sute de oameni. Pentru că n-au apucat preoţii să spună primul “Hristos a înviat!”, că trei sferturi din cei veniţI la mănăstire şI plecaseră spre maşini, cu lumînările de “aromaterapie” aprinse. Cînd s-au auzit primele note din “Hristos a înviat din morţI”, maneliştii deja ajunseseră la corturile lor şI porniseră difuzoarele proprii, cu “Magdalene”, altele decît cele din Biblie,“aoleu-uri”, “văleuri” şI “te-am iubit, fă”.

Iar parcarea de lîngă mănăstire s-a transformat brusc într-o Piaţa Victoriei în ore de vîrf, cu claxoane, urlete şi înjurături, de la unii şoferi către alţI şoferi care nu o şterseseră încă de la slujbă şI le blocau cu tabla scumpă propria lor tablă scumpă de circulat pe străzile României.


PLOAIA. Apoi au încetat manelele şi a pornit B.U.G Mafia, cu toată gama de de cuvinte cu “p” şi trimiteri la origini şi organe. În parcare se simţea stratul de ţigări cum creşte, pungile de seminţe cum iau calea ierbii, dozele golite de bere plecînd glorioase spre şanţ.

Un şanţ care despărţea Dobrogea de lîngă peştera Sfîntului Andrei de România ieftină. Una mirosea a mir, a lumînări făcute în curtea mănăstirii şi a iarbă cosită. Cealaltă - a gaze de eşapament şi a parfumuri stropite peste trening. În Dobrogea Sfîntului Andrei învia fiului Domnului, prin glasuri de preoţi. În România de dincolo de şanţul mănăstirii înviau grătarele.

Dimineaţa, după ce slujise toată noaptea, stareţul Cosma, uitat parcă de oboseală, alerga între biserică, chilii şi sere, primea musafiri la mănăstire şi dădea sfaturi cu glas blînd.

De sus, cerul se răzbunase pe maneliştii dornici de iarbă verde şi grătare. Ploua peste Dobrogea, curat şi liniştit, ca-n începuturi de lume.