În ajunul Floriilor, maramureşenii şi bucovinenii au copt împreună "pasca gigant", de 15 metri lungime

Socăciţele din Botiza Maramureşului, brutăriţele (şi brutarii) din Tocilenii Bucovinei au reuşit sâmbătă, împreună, să coacă o "pască gigant", lungă de 15 metri. S-a întâmplat în Parcul Naţional din Bucureşti, acolo unde, până pe 4 mai, are loc Târgul de Paşti.
Reporterii Jurnalului Naţional au fost acolo şi au urmărit procesul preparării tradiţionalei copturi de pascale, luând, de la Iulia Corău - din Botiza - şi de la Elena Timofti - din Tocileni - reţetele specifice acestei sărbători, în cele două vechi provincii româneşti, separate de culmile Carpaţilor Orientali şi unite de legenda lui Dragoş, descălecătorul de ţară.

"Floriile" din ajunul Floriilor sau copturile din Sâmbăta lui Lazăr

Este Sâmbăta lui Lazăr, ajunul Floriilor, când în satele maramureşene obiceiul este de a se împărţi, de sufletul celui duşi, nişte copturi speciale care poartă numele de... „florii” (ca şi sărbătoarea de a doua zi). Ştim că asta se întâmplă prin toate satele de pe văile Izei, Marei şi Cosăului, dar nu ne-am fi imaginat să primim, în sâmbăta aceasta a morţilor, o bucată de „florie” tocmai în miezul încins al Bucureştiului. Dar asta s-a întâmplat, în Parcul Naţional din Bucureşti, la Târgul de Paşti, atunci când am rugat-o pe Iulia Corău din Botiza să ne desluşească rostul maramureşencelor pe lângă cuptoarele tradiţionale ale Centrului Cultural „Mihai Eminecu” din sectorul 2. Aşa se face că am mai amânat puţin povestea „pascăi gigant” şi ne-am oprit asupra „floriilor”. „La noi, în sâmbăta morţilor, se duc la biserică colăcei, florii, sarmale şi se face pomană pentru cei morţi. „Floriile” sunt pâini frumos ornamentate cu Sfânta Cruce, dar şi cu flori, păsări, ca simboluri ale primăverii, ale renaşterii naturii. Se dau de pomană aceste pâini înflorate, din care cel care le-a primit va mânca numai în Duminica Floriilor. Dar poate vreţi să ştiţi cum se prepară!?”... Cum să nu! „Este un aluat normal de pâine, pentru că nu se pune altceva decât făină, drojdie şi sare. Totuşi, mai este post... Aluatul este frământat foarte mult, poate chiar mai mult decât cel de cozonac. Cu cât este mai mult frământat aluatul, cu atât este mai bun. Se lasă la dospit, după aceea se aranjează în tavă, se fac ornamentele, se lasă să dospească încă o dată în tavă şi se pune pe vatră, în cuptor. Înainte de a le pune la cuptor, putem să le dăm cu puţină apă cu zahăr, iar după ce le scoatem din cuptor, la fel, ca să fie coaja cât mai strălucitoare”.

Pasca socăciţelor din Maramureş

Partea cu „floriile” sau pâinile înflorate înţeleg că e „bonus” la proiectul cel mare al de a pregăti o pască uriaşă, lungă de 15 metri şi lată de o jumătate de metru. E drept că, oricât de vrednici ar fi, şi maramureşenii, şi bucovinenii, pasca asta nu le-ar ieşi nicidecum „dintr-o bucată”... Nu s-au făcut încă nici cuptorul acela suficient de adânc, nici lopata care să ţină o pască uriaşă. Aşa că pasca se va coace pe bucăţi... Aşezaţi unii lângă ceilalţi, trudesc împreună să facă... pasca cea bună, doar că fiecare o va pregăti şi o va coace în felul său. Botizencele au ales să facă pasca de formă dreptunghiulară, în tava cea mare de copt, cu semnul Crucii, cu flori, cu frunze, cu sfoara împletită. Aşa, ca acasă... Câte păşti vor trebui ca să se împlinească numărul de metri... Nimeni nu mai stă să socotească. De dimineaţă, tot robotesc, tot dau zor, frământă, decorează, coc şi iar frământă, decorează, coc...
„Pentru pască am folosit reţeta de Paşti... pasca e de dulce, cum se spune. Am folosit şi ouă, şi zer, la frământat, şi brânză, la umplutură... Că altfel nu ar fi pască!” Secrete? „Cu cât pune gospodina mai multă dragoste în pască – şi la frământat, şi la pregătit umplutura, şi la copt -, cu atât pasca este mai bună. Ca ingrediente: pe lângă făină, apă, sare, se adaugă ouă, se frământă cu zer, împreună cu apă, şi la sfârşit se pune puţin ulei. Iar umplutura se face din brînză de vacă dulce, cu stafide, cu zahăr, scorţişoară, vanilie. La un kilogram de făină, punem cam trei ouă, iar la un kilogram de brânză – 2 ouă întregi şi încă două gălbenuşuri.”

Bucatele de pe masa de Paşti, la Botiza

Mai aflu de la Iulia Corău că de Paşti, la Botiza, „la toată casa există cozonac, pască, ouă roşii, miel umplut, cârnaţi. Toate se pregătesc de sâmbătă seara, se pun în traistă şi se merge cu tot cu traista la Înviere. Preotul slujeşte şi când se termină slujba de înviere sfinţeşte „paştile”. Noi de acolo venim acasă cu traista cu bucate sfinţite şi în toate zilele de Paşti prima dată trebuie să mâncăm „slujit” şi apoi se mănâncă altceva”.
Mai avem o nedumerire... că-i prima dată când auzim de... coş de miel umplut (coşul pieptului, că despre asta este vorba!). Nu se putem astâmpăra curiozitatea, aşa că e musai ca socăciţa Iulia să ne dea reţeta. „Se scot toate măruntaiele, se spală, se fierb, se toacă, se amestecă apoi cu foarte multă verdeaţă, cu ou, şi se umple numai coşul mielului, făcând o tăietură între carne şi coaste”. Practic, înţelegem noi, umplutura se „îndeasă” în acele „buzunăraşe” tăiate. „Se poate umple şi piciorul de miel, tot aşa, tăind buzunare în carne, dar la noi mai mult coşul mielului se umple...”. Pus în tavă, la cuptor, coşul de miel umplut se stropeşte din când în când cu vin, în care s-au adăugat niscaiva condimente (na, că secretul ăsta nu l-am mai „smuls”). La masă, se serveşte cu salată verde, cu ridichi, cu ceapă verde. Din miel, botizencele nu prepară borş, ca prin alte colţuri de ţară, ci... „zeamă acră” (care, aveam să aflăm, în ciuda numelui, nu e chiar atât de acră, ca zeama dreasă cu borş de putină!). „La noi, la Paşti, se face zeamă acră, o reţetă tradiţională care se face numai în sărbătorile mari, la Paşti şi la „ruptul sterpelor”, adică atunci când se separă oile sterpe de cele cu miei, care dau lapte. Atunci se face zeamă de miel. Se fierbe carnea de miel, cu morcovi, cu ceapă, cu rădăcină de pătrunjel, după care se adaugă ouă fierte, ouă crude, se acreşte cu smântână fermentată şi se pune cimbrişor de câmp. Este nemaipomenit de bună!”.

Veşti din satul Patriarhului Teoctist

Bucovinenii, megieşii maramureşenilor cu care am vorbit dintru început, aveam să aflăm că au venit în inima Capitalei tocmai din satul de baştină al Patriarhului Teoctist... Doamna Elena Timofti ar vrea să-mi spună întâi şi-ntâi despre cum satul lucrează să deschidă, în curând, un muzeu dedicat memoriei acestuia, chiar în casa sa părintească...
„Satul nostru a dat României una dintre cele mai mari personalităţi şi anume pe Prea Fericitul Patriarh Teoctist, Dumnezeu să-l odihnească. El ţinea foarte mult la satul său şi mereu de interesa de cum o duc oamenii, de şcoala din sat, de copii, de modul cum sunt educaţi... El a rămas în memoria noastră o personalitate deosebită, un om integru. Chiar şi acum, noi simţim protecţia lui. Am avut fericirea de a petrece în preajma lui mai mult de trei ore, în timpul ultimei deplasări pe care a făcut-o în satul nostru. La 90 de ani ţinea minte toate tarlalele, ce denumiri aveau, ale cui fuseseră, ştia totul despre locul de unde a plecat în misiunea care i-a fost dată”. În ce priveşte casa părintească a Patriarhului, cea menită să devină muzeu, Elena Timofti ne mai spune: „A fost o dorinţă a noastră, a tocilenilor, să avem această casă în rândul monumentelor. Noi i-am sugerat acest lucru şi Prea Fericitului Teoctist când a fost ultima dată în sat, dar în modestia care l-a caracterizat până la capăt, nu şi-ar fi dorit ca să rămână o povară pe umerii oamenilor din satul unde s-a născut. Noi, totuşi, ne-am ţinut de gîndul nostru, restaurarea casei este aproape finalizată, va fi dotată cu obiecte care i-au aparţinut – ţinute, manuscrise şi tot ce ţine de neamul lui – şi va constitui pentru români un loc de pelerinaj”.

Inimă bună - cozonac pufos! Inimă rea - borş acru!

„Noi am venit prima dată la Bucureşti, la un târg de Paşti, chemaţi chiar de Prea Fericitul PatriarhTeoctist”, îmi spune Elena Timofti, după care acceptă, în sfârşit, să vorbim şi despre „pasca gigant”.
„Aşa un eveniment nu poate fi realizat decât într-o echipă foarte bine sudată, într-o echipă şi totodată într-o familie”, subliniază ea, iar de peste umărul ei, cel mai vrednic brutar din Tocileni ne confirmă că aşa este (doar el nu-i altul decât soţul şefei acestei echipe minunate!). „Am venit în Bucureşti să arătăm cum se pregătesc oamenii din Bucovina să întâmpine sărbătoarea Învierii, cu pască şi cu cozonac”. Pasca bucovineană, spre deosebire de cea maramureşeană, este rotundă, „dar sunt diferite şi prin conţinut”. Cum anume? „Pasca noastră conţine mai multă brânză, iar aluatul este acelaşi cu cel folosit la cozonac. Materiile prime le-am adus pe toate de la noi din sat. Să ştie cei care vin aici că noi folosim smântână din lapte, brânză din lapte – nu dintr-acelea de la magazin cu fel de fel prin ele –, că am adus făină măcinată la noi la moară. Drojdia, doar, e cumpărată...”
Dar iată şi reţeta de pască „de Tocileni”... „Pasca are două componente principale: 1. aluatul (iar noi folosim aluatul pentru cozonac, care conţine făină, drojdie, smântă, zahăr, arome şi lapte); 2. umplutura (pentru care folosim brânza de vaci, zahăr, ouă şi coajă de lămâie). În zona noastră, pregătirile pentru sărbătorile Sfintelor Paşti încep prin primenirea gospodăriilor, a caselor, fiecare mebru din familie, de la cel mai mic, la cel mai în vârstă, are misiunea lui. Abia apoi încep pregătirile pentru ceea ce se pune pe masă. Se fac pasca şi cozonacul, mielul, ouăle roşii. Le aranjăm în coş, mergem la Înviere, sfinţim bucatele, iar imediat ce ajungem din nou acasă, întindem masa, ciocnim ouăle şi unul spune: Hristos a Înviat! , iar celălalt răspunde: Adevărat a Înviat!”.
Mai cerem detalii. Mielul de Paşti: „Spălat, curăţat, se ţine în baiţ, cu vin alb de butuc, 24 de ore, îl scoatem din baiţ, îl aşezăm în tava cu ulei şi îl dăm cu ulei. Pregătim mujdei de usturoi cu ulei mai mult. Din când în când ungem mielul cu acest mujdei. Cam în două ore este rumenit şi este numai bun de mâncat, cu mămăligă şi cu mujdei...”
În ce priveşte reţeta de cozonac, am reţinut următorul sfat: „Secretul nu constă numai în reţetă. Un „ingredient” important este răbdarea, pentru că un aluat de cozonac se frământă două ore, două ore jumătate şi la noi aşa se spune din bătrâni: persoanelor care sunt mai cătrănite la suflet nu le iese niciodată cozonacul şi pâinea. Trebuie să ai credinţă şi să ai un suflet bun. Cine n-are inimă bună, să-şi pună soţul la frământat. Femeia care-i mai acrită, să se apuce să umple borş, că sigur îi iese acru!”.
Cam asta e cu poveştile pascale, în Maramureş şi-n Bucovina. Cât despre „pasca gigant”... mult a fost până s-a făcut – frământat, crescut, copt. Că de mâncat, s-a mâncat cât ai zice... peşte! Apropo de peşte, nu uitaţi că duminică-s Floriile şi e dezlegare la peşte!

Fotografii: Tudor Cireş