Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Culoarea pandemică de roșu a Bucureștiului este, mai mult, în acte și în saloanele spitalelor. De când a căzut valul patru, străzile Capitalei nu s-au speriat de nuanța agresivă purtată în comunicate de către Guvern. În cam toată urbea, roșul noilor restricții s-a transformat într-un fel de viață în roz. Pe care o trăiesc mulți, de la președinte, la boschetarul din culcușul său de la Universitate.
Boala, în valul patru al pandemiei, e ca și curva ce stă în colț, pe Covaci, sâmbăta, după apus. Urâtă, bătrână și hrăpăreață. Femeia e fardată bocciu, vrea să se dea a serioasă, a ceva ce n-ar avea legătură cu „noaptea”. Stă la pândă, șade deștept pe latură de terasă, loc bun de supravegheat răscrucea Șelariului în căutare de client. Poate că nu crede în năpastă, n-are mască, poștește cu o colegă un pai cu care drămuie – cu precizie de negustoreasă – lichidul negru din pahar. Nimeni nu-i cere „verdele”, certificatul de liber așezat la masă.
Doi inși par prada perfectă: trec matoli, împiedicându-se în pietrele scormonite ale străzii. N-au mască, au boală pe vaxeri. Adică pe ăia de se vaccinează. De departe se aude „Ole, ola/ Raed s-o.... pe mă-ta”. De aici și discuția celor doi despre pandemie, proști și înțepați. De după colț, curva privește atent și zâmbitor. Se ridică ușor, își lipește și mai bine plasticul pantalonilor strâmți peste pulpane, ridică sânii lăsați în decolteul-groapă și, parcă fâlfâind a bătaie de aripi, merge după „ținte”. Pe Lipscani are loc interceptarea: „Vreți o fată?”.
Cei trei merg acum, legănându-se, spre pasajul Academiei. Lipiți, susurând cu stropi vorbe și tarife, intră în clubul aglomerat ca o garnitură de metrou, dimineața, pe ruta Pipera.
Bolnavul și scaunul; garda de linia întâi pe val patru
Și-a întins o pătură pe trei scaune din holul spitalului. Pe deasupra e un cerceaf, apoi pătura cu care se învelește. Privește, zici că în gol, înspre o casoletă albă, cu hrană. Nu are poftă, mâncarea parcă îi aduce aminte de ceva. Stă gârbovit, strâns în el și învârte încet plasticul cutiei cu degete ce-i tremură. Ridică încet privirea cu un fel de teamă. Rămâne o clipă paralizat, apoi pieptul îi zvâcnește. Parcă cineva îl lovește brusc cu un ciocan în piept. Pe sub mască, peste cutia cu mâncare o tuse seacă îl macină, îl slăbește și mai tare. Omul nu are mai mult de patruzeci de ani. E din tura venită aseară, când la poarta camerei de gardă a Institutului Matei Balș ambulanțele iar au făcut coadă. „Ca la benzină, pe vremea lui Ceaușescu”, glumește cineva hâd și aiurea.
Citește pe Antena3.ro
Camera de gardă nu mai este ce a fost acum ceva timp. Peisajul este de punct de prim ajutor pe linia frontului. Camerele pentru consultații sunt un fel de saloane, tărgile sunt lipite de zid, pe ele zac oameni și butelii. Scaunele de aluminiu și plastic – trei la rând – au fost transformate în locuri de suferință. Unde cei aduși de valul ambulanțelor își așteaptă în chin norocul: eliberarea vreunui loc în saloanele spitalului. Nu mai e colț de pat liber.
Omul, care printre două icnete și un val de tuse abia apucă o gură de aer, are o privire ciudată. Ochii lui urlă de disperare și frică. Mai tușește o dată, iar privirea i se lasă încet, înapoi, spre mâncare. Tușește din nou, prin mască, peste hainele în care a fost adus, oftează și stă moale în obscurul holului. Un halat albastru, de medic, zboară prin preajma către o cameră unde o bătrână horcăie cu oxigenul pus pe gură. Omul se uită spre doctor – vezi pe fața lui cum ar urla după ajutor. Caută să-i prindă privirea medicului purtând în ochi kile de rugăminți mute. Parcă se simte vinovat, se gârbovește și mai mult într-o frică ce-l macină. Zgomotele de aproape, cu femeia care zici că se îneacă, îl răpun. Devine o momâie inertă, paralizată de teamă, țintuită pe scaunele-pat. În valuri de tuse aspră și bruscă, omul rămâne să aștepte. Patul și soarta. Medicii din Camera de Gardă au evaluat fișele de consult: din cei aduși aseară, 98 la sută sunt nevaccinați.
Stropi în ritm „glamour”
Lipscani, în noapte, departe de bubuiala din cluburi. Aer de toamnă cu iz de rugină. Nu de la vreme, de la canalele dezgropate sub pavajul distrus al străzii. Pe undeva doarme un om al străzii, horcăie de zici că e pe pat de spital. N-are mască, n-are nimic, balele îi curg spre bărbie. Tușește, doi tipi râd de el. Pe colț, la Banca Națională, vreo douăj de inși se strâng unii în alții. Ca o grămadă de rugby. Fac planuri de distracție. Nu se vede niciun „petic” ridicat peste nas. Mai jos, la o cătare de duba de jandarmi ce-și face veacul în zonă, e recepție cu schepsis. Fin, cu ștaif, se soarbe șoptit din pahare cu picior înalt. E o expoziție, rochiile fine au ieșit la șpriț. Foșnește mătasea, umerii goi sunt înveliți cu eșarfe de casă de modă. Parfumul se împletește cu izul de rahat. La mese sunt strânși în păr oameni ieșiți să comenteze evenimentul de artă își suflă unul altuia aerul. Mai la întuneric, un cuplu face schimb de fluide. Nu există nicio restricție, nu există nicio protecție, nimeni nu cere și nu zice nimic despre certificat sau vaccinare. Boala a fost uitată, lumea e fericită, băieții de casă fac plinul paharelor înalte.
O panaramă privește chiorâș spre adunătura cultă și aruncă o flegmă. „Hai, fă, s-o tirăm, ăștia au plesnitorile lor”, zice spre o camaradă. Mai târziu, cele două sunt la masă cu doi „engleji” rupți. Unul e atât de beat că abia mai apucă să îi lingă mâna prostituatei într-un fel de gest de curtoazie. Pe colțul terasei unde se înfiripă dragostea englezilor e un centru de testare. Sunt câțiva care așteaptă. De acolo se aud chirăieli. Unul tușește de nu mai poate, lumea râde. Ăla de are probleme nu glumește. Părăsește rândul și dispare tușind sec. Lumea râde în continuare, înghesuită în rând. „Hai, bă, că pierd locul de la cârciumă”, strigă cineva.
„Roz? Nu! Situația e albastră”
„Ce e diferit acum? Poate cel mai grav este că degradarea este bruscă. Acum, pacientul este cât de cât bine, în următoarele minute tragi de el să nu se ducă”. Medicul Cătălin Apostolescu este managerul Institutului Național de Boli Infecțioase „Matei Balș”. Pe mâna lui a intrat primul caz de COVID din România. De atunci boala s-a transformat în pandemie, iar medicul a văzut tot mai multe: cum virusul se schimbă, cum oamenii sunt doborâți de boală. Necazul său cel mai mare este că românii nu vor să se vaccineze, că nu vor să respecte regulile. „Așa o să fie teribil. Nici în noiembrie nu o să se termine valul ăsta”, crede Cătălin Apostolescu – „vreți să arătați viața în roz a Bucureștiului pe timp de pandemie? Mai bine folosiți albastrul. Căci situația e albastră!”.
În Camera de Gardă, pacienții se uită după medic ca după Dumnezeu. Mișcările prin camerele transformate în saloane sunt pândite la centimetru de amărâții care se sufocă sau se opintesc în tuse grea. Se aruncă în medic căutături pline de teamă. Nimeni nu scoate vreo vorbă. Se tace sinistru. Liniștea Camerei de Gardă e spartă doar de icnetul tusei și de țiuitul aparaturii medicale. „Cei mai mulți de aici, pot să zic peste 95 la sută dintre ei, nu sunt vaccinați. Nu cred în boală. Unii nu cred în boală nici când ajung aici, nu mai pot respira și au nevoie de oxigen”, e necăjit medicul. Vorbește despre privirile celor care își așteaptă rândul la saloane: „Creierul intră în alarmă atunci când nu mai are aer. Intervine panica. Încep să respire mai repede, dar și pentru asta e nevoie de oxigen. Iar ei ajung – din pricina afecțiunii – să consume oxigenul inspirat doar pentru mușchii care ajută la asta. Pentru restul nu mai există oxigen, panica este totală”. Într-o astfel de situație a fost un parlamentar AUR. De două ori. Ultima dată, la externare, demnitarul i-a dat medicului un film documentar: „De ce să nu ai încredere în vaccin”.
De gât cu pandemia: nimeni nu înțelege regulile
În creier de noapte, cluburile sunt pline în Centru. Foială, glogozeală de nu poți să răzbești dintr-n colț în altul. Frecuș corp la corp cu schimb de împroșcări. Nimic care să amintească de boala ce cade pe oraș. „Ce boală, nene, e o gripă ca alte gripe. Uite la alții cum fac, nu au nicio treabă. Pe noi vor să ne țină închiși ca vitele în casă”, spune unul la trecut de vârsta liceului. Zice că n-a avut semn de boală și nici nu vrea să respecte ce spun legile. Și că o să iasă în Victoriei, să protesteze. Ba și că o să îl întrebe pe primul „polițai” cum e cu pandemia când Iohannis și restul conducătorilor nu respectă nimic.
În timp ce vorbește, maestrul se împăunează în gesturi de teatru. Și discursul, și mișcările „de scenă” au un rol ascuns: înapoia lui o donșoară privește admirativ către curajosul Don Juan ce se ia în piept cu restricțiile. O patrulă trece, tânărul zice că are chef să poștească un fum cu tovarășii. Patrula n-are nicio treabă nici cu pandemia, nici cu restriucțiile, se scurge agale, a plictiseală. Maestrul hârâie printre dinți: „Pentru ăștia dăm bani să le luam tablete de verificare? Mai bine le-ar folosi să învețe carte”. O fată, una de prinde clienți în fața terasei, se așază de pauză și pagubă. Povestește clar și sec, matur pentru anii ei de școală: „Păi, cum să vă zic. Nimeni nu a înțeles nimic din regulile astea. Mai mult, citești una și vezi alta. Citești că n-ai voie decât cu mască la interior, îl vezi pe președintele țării la congres fără nimic. Acum o lună nu mai era pandemie, acum este. Acum sunt restricții, acum nu mai sunt. O porcărie”.
Peste drum unul fără mască respiră peste platoul țărănesc cu mâncare irlandeză, mai jos, la un restaurant cu faimă de autohtoni, trei inși își așteaptă rândul comentând ce au făcut la congresul PNL. Și dau vina pe conducerea de partid pentru „haosul pandemic, că lumea nu știe ce să facă”.
Activiști antirestricții, clienți de „Balș”
Între două clădiri, pe aleea îngustă a spitalului, doi infirmieri trag și împing o targă pe rotile. E un pic răcoare. Sub pătura aspră e neclintită o mogâldeață. Capul unui om se zărește, galben-morțiu, pe gura sa e lipită masca de oxigen. Prin plasticul măștii se vede cum își mișcă ușor buzele. Respiră, dar greu și slab. Pe o parte, o butelie albă îl leagă pe om, poate, de viață. Se pare că s-a mai eliberat un loc în salon, nimeni nu vorbește de soarta celui dinainte. Managerul Cătălin Apostolescu privește pe deasupra ochelarilor. Tot mai multe vede în fiecare zi, e bătucit. Dar nu poate să privească televizorul unde Guvernul comunică prost, de-i face pe oameni să nu vină la vaccinare. Apoi, mai sunt și „scandalagiii” de țin lumea în nenorocire. „Cum să vină la televizor acele persoane care urlă împotriva vaccinării. Fără argumente, fără nimic. Vreți să vă spun ceva? Nu dau nume, dar sunt câțiva activiști dintr-ăștia care urlă toată ziua împotriva vaccinului și care sunt vaccinați. Și oameni care dau interviuri la toate posturile că nu există boala și pe care i-am avut aici, pe mână. Unii cu forme nu ușoare”, tună medicul.
Revolta sa se prăbușește brusc în resemnare: „Asta e, suntem în creștere de val, iar oamenii ascultă mai mult de cei nepregătiți. Nici la nivel de conducere de țară nu s-a făcut cum trebuie. Mesajul în privința pericolului și în ceea ce privește importanța vaccinării trebuia să fie clar, făcut pentru fiecare categorie de oameni”. Încet, medicul Apostolescu se retrage din garda în care a monitorizat cum plutonul de medici, asistenți și infirmieri au tras din iad zecile de bolnavi picați peste noapte. „Guvernul si-a facut treaba, pe ansamblu. Oricand e loc si de mai bine. Tinand cont de resurse si de context situatia a fost manageriata destul de bine. Perfectiune nu exista. A, să nu uităm că mai sunt și alte spitale care pot să ajute. Mai există și medicii de familie”, mai lasă medicul în aer câteva probleme. Doar două dintr-un șir al naibii de lung pe care Guvernul nu a reușit nici până acum să le rezolve. Așa cred oamenii de la „Balș”. Inclusiv cei bolnavi.
„Dacă te vaccinezi, naști fete cu puță”
Noaptea bate spre alb, spre cenușiul dimineții Centrul se domolește. O terasă încă mai dă bere la halbă neclătită, comanda se face dinăuntru, direct. Lângă bar, unul doarme în zoaie, cu capul pe masă. Femeia care lasă sticla să alunece pe masă n-are nicio treabă cu vaccinarea. Ba, mai mult, e de acord și cu ce a auzit mai devreme, în toi de distracție: „Sunt mulți, mai ales de la noi din industrie, care vor să dea în judecată statul. Ce certificat verde?! Ne încalcă drepturile. Și Constituția”. Primește hârtia de zece lei pe sticla de 75, se șterge la nas și aprinde o electronică. Suflă un fum din adâncul plămânilor: „Nu e boală, e gripă”. O colegă de peste uliță cere certificatul verde. Prima, din tot Centrul. Scanează codul cu telefonul său, datele apar prompt pe ecran. Adio GDPR. „Da să știți că pot să vă cer și buletinul. Am voie să vă controlez la acte”, e convinsă ospătărița transformată într-un fel de polițist – „că dacă nu vă legitimez, au zis că ne închid localul”.
Dimineața cade cald peste București. Parcurile sunt pline, terasele, așișderea. Mesele unui local dintr-un mare parc al Capitalei sunt pline-ochi. Două femei în vârstă, aproape depășesc limita admisă de suportabilitate a scaunelor. Una se foiește, spre disperarea lemnului ce scârțâie sub ea: „Dar eu n-am văzut lebede”, zice. Cealaltă stropșește un răspuns semiclar – „Da, și eu vreau doi mici, o pâine și o cafea”. Taclalele curg ușor și limpede. Cele două pun concluziile pandemiei: vaccinul nu trebuie făcut neam. Din mai multe motive: „bagă cip în tine”, ori „schimbă ADN-ul și naști fete cu puță”, sau „nu mai mergi în Rai”. Clar.
Cum „merge” vaccinul
Profesorul stă la o masă din care nu se vede culoarea lemnului. Toată e cu tratate, studii, cercetări. Toate despre virus. Trei cărți – „calde”, abia scoase din editură – arată ultimele date despre COVID. Puse una peste cealaltă, manualele sunt grele cât o butelie de oxigen. Profesorul privește filmările din Centru și ridică din umeri: „Reticența pornește din lipsa de informare. Nu ești informat, ești nepăsător. Dacă mai vine și o campanie negativă, atunci lucrurile sunt gata”.
Adrian Streinu Cercel crede că miile de bolnavi de acum sunt doar ce „e la vedere. În realitate, sunt mult mai mulți care au COVID”. „Acum suntem în creștere și se văd momentele iulie-august, când lumea s-a îmbulzit pe la mare. Trebuia, atunci, ca cei care răspund să asigure testare gratuită o dată pe săptămână. Așa vedeam cum stăm. Nu s-a făcut, lumea a plecat către case, s-au dezvoltat focare. Standardul este așa: un om infectează zece persoane. Din cele zece, șase sunt asimptomatice, două au forme ușoare, una e mediu, iar una e grav. Noi îi vedem pe cei gravi”.
Tehnica vaccinului este ușoară când e descrisă de Streinu-Cercel: „Vaccinarea nu ne protejează împotriva reinfectării. Infectarea este atunci când virusul intră și se lipește de mucoasă. Doar că, surpriză, în spatele mucoasei este vaccinul care intervine, iar virusul nu trece așa cum ar vrea”. Concluzia: vaccinul protejează, clar, împotriva formelor severe. Iar ca să fii protejat sută la sută, opinia profesorului este fermă: „Porți mască de protecție!”. „De când ai ieșit din casă și până te-ai întors, porți mască”, este părerea medicului cu reputație internațională – „dar ce să faci când nu se dau mesaje coerente, cine și ce să înțeleagă? Ba restricții, ba fără restricții, ba purtați mască, ba nu purtați mască”.
Exemplul „Israel” – acolo unde populația a fost vaccinată în proporție covârșitoare, însă spitalele sunt pline până la refuz cu pacienți COVID – nu-l impresionează pe medic. Răspunsul e clar: „Da, sunt mulți în spitale, dar nu există forme critice”.
În bătaie cu răutatea bolii, profesorul Adrian Streinu Cercel nu înțelege un singur lucru: de ce România nu a adoptat o terapie care a dat și dă rezultate perfecte împotriva virusului. „Vorbim de terapia cu anticorpi monoclonali antispike. E o terapie cu care se intervine în timpul bolii, se poate adopta și preventiv. Am avut-o aici, la «Balș», în studiu, grad trei. Acum, sunt țări ca SUA, Anglia, Germania, ba chiar și Ungaria care o folosesc. Terapia înseamnă că, practic, organismul este ca învelit într-o membrană. 24 din 24. Virusul vine sau încearcă să facă ceva. Nu reușește, se plictisește și pleacă. Și așa, se termină tot”. De ce România nu a adoptat această strategie? Nimeni nu știe.
Un parlamentar AUR a fost internat la Institutul Matei Balș de două ori cu COVID. Ultima oară, la externare, demnitarul i-a oferit medicului curant un film documentar: „De ce să nu ai încredere în vaccin”.
„Vorbim de terapia cu anticorpi monoclonali antispike. E o terapie cu care se intervine în timpul bolii, se poate adopta și preventiv. Practic, organismul este ca învelit într-o membrană. Virusul încearcă să facă ceva, nu reușește, se plictisește și pleacă. Și așa, se termină tot” – profesor dr. Adrian Streinu-Cercel.
