Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În demența anilor ’80, când cultul familiei Ceaușescu sfida ridicolul într-o Românie anesteziată de balivernele (in)egalității sociale, o vizită-fulger a cuplului dictatorial în zona Subcarpaților de Curbură a provocat în mintea politrucilor locali un scurtcircuit care a permis consumarea unui nemaipomenit act de barbarie culturală: sute de cruci din piatră care vegheau hotarele țarinelor și ale istoriei au fost demantelate, batjocorite, evacuate din viața oamenilor doar pentru a nu le provoca analfabeților din capul statului comunist vreo lehamite religioasă. Astăzi, la o jumătate de secol distanță de la acest genocid cultural, doar câteva zeci de cruci au mai putut fi salvate. Povestea lor e povestea noastră, a unei Românii așa cum o știm cu toții.
Vestea s-a rostogolit ca un bolovan colțuros peste Buzăul ațipit în leagănul îmbelșugat al toamnei: „Vine Ceaușescu!”. Două cuvinte propagate dinspre centru spre periferie care-au târât odată cu ele frici și angoase neîntemeiate decât pe presupuneri și dorințe de a face pe plac stăpânului cu orice preț. Din bulibășeala zvonului confirmat s-a lățit, la început timid, apoi torențial, un altul: „De ce-o veni? La ultima vizită prin satele noastre s-a indispus din cauza crucilor de piatră, că-s multe, că-s bătute-n rusă (n.m. - cele mai multe cruci erau inscripționate în slavonă, limba de cult și de cancelarie a Țării Românești vreme de secole), că nu corespund valorilor socialiste naționale…”. „Ce ne facem?” - s-au întrebat, în continuare, micii politruci paralizați de teamă. În capul unuia a pâlpâit o propunere înfricoșătoare: „Să scoatem cât mai multe dintre ele până vine Tovarășul, în câteva zile le culcăm la pământ”. Și așa au făcut. Sute de cruci din calcar frământate din piatra de la Năeni, Bădeni ori Ciuta, multe vechi de sute de ani, cu valoare culturală incalculabilă, au fost doborâte cu fruntea în praf de buldozere și excavatoare. Unde oamenii și-au pus piepturile împotrivă, monumentele au rămas întregi. Unde au ezitat și s-au codit, crucile au fost sparte, batjocorite, aruncate în remorca tractoarelor și răsturnate, claie peste grămadă, într-o poiană dintr-un cătun al Tisăului, aproape de Mănăstirea Ciolanu. „Mi-au povestit preoți bătrâni că prin sătucurile de lângă Cimitirul Crucilor - cum au botezat locul în care fuseseră răsturnate monumentele creștine - brațele sfinte de piatră au fost luate de țărani și transformate în trepte, ghizduri, scări, șezători, podețe, picioare de gard ori temelii de beciuri. Multe, cele mai multe s-au pierdut, din păcate, astfel. Bucăți-bucățele sunt împrăștiate prin toate satele de pe Valea Nișcovului și a Bâscelor”, ne-a dezvăluit Costel Vânătoru, preot și cercetător la Laboratorul de Genetică și Ameliorare din cadrul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Legumicolă Buzău.
Umbrele lui Mihai Viteazul și Alexandru Ioan Cuza
Trebuie menționat că abundența calcarului din miezul Dealului Mare ori din structurile dure de la Ciuta și Măgura - pe Valea Buzăului - au amprentat cultural satele Subcarpaților de Curbură permițând dezvoltarea meșteșugului cioplirii pietrei. Din mâna meșterilor de la Bădeni, Năeni, Măgura ori Tisău a crescut o extraordinară cultură a pietrei. Casele, bisericile, gardurile, fântânile, crucile - până și adăpătoarele pentru vite și păsări - erau zidite din această rocă albă, burdușită cu fosile cochilifere, martore splendide ale unui trecut geologic maritim. Monumentele creștine datate în perioada cuprinsă între secolele al XVII-lea și al XX-lea erau, multe dintre ele, purtătoare de prețioase date istorice. Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza ori Alexandru Ipsilanti sunt doar câteva dintre figurile legendare care au comandat, de-a lungul timpului, astfel de cruci, unele cu rol comemorativ, altele cu funcție de delimitare a hotarelor moșiilor de demult sau martore ale unui gest binevoitor concretizat la răspântii de drumuri - de obicei ansamblul din calcar era alcătuit dintr-o cruce și o fântână cu „apă bună”. Simbolurile din piatră au fost și sunt, așadar, parte din fibra intimă a oamenilor locului. O astfel de moștenire au spulberat, în acei nenorociți ani ’80, câțiva politruci înspăimântați de toanele unui dictator otrăvit de mirajul puterii. „Crucile au zăcut zeci de ani în poiana din marginea drumului care urcă la Ciolanu. S-au înstrăinat mai ales piesele sparte, fragmentate, mai ușor de transportat. Cele masive - pentru că trebuie spus că erau și cruci de sute de kilograme, dacă nu mai grele, cu piuă imensă (n.m. - partea de jos a monumentului, o contragreutate îngropată în pământ) - au rămas pe loc, în bălării și uitare”, ne-a mai devoalat preotul Costel Vânătoru.
Citește pe Antena3.ro
Melancolie la casa medicului-poet
Crăpate, rănite, maltratate - în fond o pată pe obrazul Țării Luanei - pecețile din piatră lepădate în marginea Tisăului - la o aruncătură de nuia de tabăra de sculptură de la Măgura - au (re)deșteptat, la aproape douăzeci de ani de la Revoluție, rușinea și regretul. Cu doar câteva anotimpuri în urmă, Cimitirul Crucilor a fost răscolit din nou. De data aceasta s-au adunat cioburile de calcar închinate cândva unui Dumnezeu. Unele, cele mai tefere, au ajuns să împodobească bisericile mândre ale Buzăului. Altele și-au găsit adăpost la Mănăstirea Ciolanu, unde le-am aflat și noi. Veghează astăzi intrarea în lăcașul ctitorit de Doamna Neaga, dar și dosul crăpat al acestei bătrâne basilici cu hramul Sfântului Mucenic Gheorghe. Alte câteva, care n-au primit nici atenția fandosită a orașului, nici liniștea Ciolanului, au fost purtate până la Pârscov, în curtea casei fostului medic-poet Vasile Voiculescu. De-acolo, din bătătura învestită muzeu, brațele de piatră privesc, știrbe, în jos, spre Valea Buzăului. Un octombrie luminos și rece a înfășurat la gâturile lor strâmbe câte-un batic de frunze roșii. Înduioșătoare și stranie frumusețe.
Un prințișor îngropat la Ciolanu
Spațiul care găzduiește cele mai multe dintre crucile de piatră smulse din rostul lor în anii ’80 - complexul mănăstiresc Ciolanu - este el însuși unul încărcat de istorie. Biserica veche, mai mică și mai cochetă, a fost înălțată de Doamna Neaga în 1589. Lăcașul, cu hramul Sfântului Mucenic Gheorghe, i-a servit ca adăpost soției lui Mihnea Turcitul și copiilor ei cu prilejul unor năvăliri otomane. Unul dintre micuții prinți, decedat în timpul unui astfel de refugiu, a fost înmormântat chiar la Ciolanu, ale lui presupunându-se că ar fi oscioarele descoperite ulterior într-un mormânt amenajat în dreapta basilicii. În 1825, episcopul Chesarie al Buzăului demara lucrările la un nou edificiu bisericesc, lăcaș care poartă și în prezent hramul Sfinților Petru și Pavel.
Ascunzătoarea lui Brâncoveanu
În comuna Tisău, în satul Haleș, pe malul stâng al Nișcovului, relativ aproape de Cimitirul Crucilor, se află una dintre cele mai misterioase mănăstiri-cetăți din Muntenia: Bradu. Biserica fortificată datează de la începutul secolului al XVII-lea și a fost construită din piatră și cărămidă de familia Bădeanu Mihălcescu Căndescu. Refăcută și întărită de Doamna Neaga, soața lui Mihnea Turcitul - domnitor convertit la islam care a condus Țara Românească în două rânduri, în perioadele 1577-1583 și 1585-1591 -, ansamblul monastic a fost păstrat în memoria colectivă a locului sub numele Mănăstirea Doamnei Neaga. În 1640-1641, Radu Căndescu a înconjurat-o cu ziduri puternice, rotunjite în patru colțuri și dotate cu contraforți și ferestre înguste de tragere. Se spune că de aici, de la Bradu, ar fi urcat Mihai Viteazul spre Ardeal, unde a purtat și a câștigat, împotriva cardinalului Andrei Báthory, bătălia de la Șelimbăr (28 octombrie 1599), în urma căreia a unit sub un singur sceptru, pentru întâia oară, Transilvania și Muntenia. La un veac distanță, voievodul Constantin Brâncoveanu (1654-1714) a dispus ridicarea unei case domnești în incinta complexului monastic fortificat, casă pe care a folosit-o de mai multe ori (1703, 1708 și 1711) ca refugiu din calea turcilor. Aici, la Bradu, și-a adăpostit familia și averi însemnate. Casa Domnească a fost folosită ca ascunzătoare și în timpul Revoluției de la 1821. Boierii munteni s-au retras și s-au apărat la Bradu de eteriști. Porțile tari de stejar, întărite cu pene de fier, poartă și astăzi însemnele plumbilor sloboziți din puștile eteriștilor. Ele pot fi admirate la Muzeul de Istorie din Buzău. Între 1872 și 1905, chiliile mănăstirii-cetate au funcționat ca școală pentru copiii din regiune. În prezent, rar se mai țin slujbe la Bradu. Credința pare să fi obosit în vatra Haleșului. Sau poate doar călătorește departe, cuibărită în piepturile tari ale flăcăilor și fetelor ademeniți spre meleaguri străine de promisiunea unei pâini mai albe.
Tisău este o comună în județul Buzău formată din satele Bărbuncești, Haleș, Izvoranu, Izvoru, Leiculești, Pădurenii, Salcia, Strezeni, Tisău și Valea Sălciilor
4.704 locuitori număra comuna Tisău în 2011, în scădere față de recensământul din 2002, când se înregistraseră 5.175 de locuitori
1830 a fost anul în care au fost aduse din Grecia la Mănăstirea Ciolanu moaștele mai multor sfinți: Gheorghe, Mercurie, Pantelimon, Haralambie, Trifon, Eftimie, Ignație, Acachie, Neofit și Parascheva
