Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un moment important în cultura română este apariţia, la Iaşi, pe 1 martie 1906, a revistei “Viaţa românească”, sub conducerea lui Constantin Stere şi Paul Bujor. De fapt, motorul acestui vehicul impetuos care a tras cultura naţională înainte o bună bucată de veac era Garabet Ibrăileanu, cel care “a întocmit ideologia critică a revistei, dezvoltând-o până la proporţiile unui sistem de estetică” (George Călinescu). Printre scriitorii strânşi în jurul lui, Mihai Codreanu va face o figură aparte. El nu se încadrează nici pe muchie, nici cu de-amănuntul în linia revistei. E un parnasian ‒ “cel mai de preţ dintre parnasienii noştri”, cum îl numeşte Pompiliu Constantinescu ‒ printre poporanişti, un extraterestru diafan printre scriitorii înfipţi vârtos în pământul strămoşesc, mâncători de vânat fript la proţap, în jurul lui Sadoveanu, cu mămăligă şi cu usturoi. Nu se încadrează, dar îl găsim în această grupare fiindcă un curent atât de puternic, care a antrenat elita intelectuală a Iaşului, nu avea cum să-l ocolească. Dacă nu erai validat ca scriitor de “Viaţa românească”, nu existai sau n-o mai duceai prea mult. Câţiva mofturoşi s-au ţinut deoparte, cocoţaţi pe un prestigiu căpătat cum-necum înainte de apariţia revistei, pe alţii i-a ocolit revista. S-a dovedit până la urmă că revista a avut dreptate. Cu timpul, zice Victor Ion Popa, “unii scriitori cu vază, nedreptăţiţi de redacţie, nu aveau să mai fie crezuţi nici aşa de scriitori, nici aşa de nedreptăţiţi”.
Când Ibrăileanu a sunat adunarea, fiecare a venit cu armele lui, şi printre artilerişti ca Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, recrutat de urgenţă de la Bucureşti, Alexandru A. Philippide, fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Jean Bart, Spiridon Popescu, Calistrat Hogaş, iată-l şi pe Codreanu cu instrumentele lui de gheaţă, scriind versuri eterice, aşezate pe propria lor frumuseţe, nu pe ideologia şi pe estetica promovate de Ibrăileanu. Ceilalţi se ridică “pe căi noi la estetism şi la naţionalism”, cum zice tot Călinescu, Codreanu se întoarce maiestuos la izvoarele parnasianismului şi bea din aceeaşi apă din care José María de Heredia făcuse vin cândva ‒ unii spun că nu şi-a egalat niciodată modelul, dar asta e de-acum treaba criticilor literari.
Codreanu face, aşadar, artă pentru artă. Avea “o anumită concepţie de artă, detaşată de viaţă şi de cotidian, care preţuia cu precădere valorile şi noţiunile abstracte”. Singur spune:
Spre ţara visurilor înstelate
Umblând fugar din lumea cea reală,
Făcui mult timp fantastica greşală
De-a te nesocoti, Realitate…
Din când în când, ieşind din turnul lui de fildeş, scrie câte un articol cu tendinţă. Scrie mult şi despre orice. Gazetarul Mihai Codreanu n-ar trebui ocolit de ziariştii de astăzi. Juristul şi scriitorul îşi dau mâna în texte cu argumentaţie şi stil ce ar putea fi oricând sursă de regenerare pentru producţia cu scriitură proastă şi fără idei care umple paginile gazetelor de azi. Muzeul n-a păstrat nimic ilustrativ pentru faţeta asta a personajului, doar o diplomă din partea sindicatului ziariştilor din Iaşi, deşi el toată viaţa a scris la ziar – de la articole de umplutură, despre cum se prind şobolanii, până la analize politice, literare şi texte puternice despre patriotism, educaţie, morală. Era un gazetar respectat. În 1934 chiar fost ales, ca recunoaştere, membru de onoare al Sindicatului Ziariştilor Profesionişti din Iaşi, instituţie inexistentă în epoca noastră, alături de alte nume mari: Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir, Ionel Teodoreanu, Petre Andrei. Nu găsim în muzeu nimic legat de gazetărie pentru că Mihai Codreanu însuşi n-a păstrat nimic. Parcă, venind acasă, lăsa de fiecare dată la uşă, ca pe o haină pe care o iei a doua zi, latura lui de gazetar. Şi intra doar scriitorul, întregind un microcosmos intim, construit demiurgic în jurul lui.
Venea rar în redacţia “Vieţii româneşti”, întotdeauna îmbrăcat în negru, cum se şi prezintă într-unul din sonetele sale, fuma tot timpul pipă şi se învârtea cu pas domol, tăcut, în jurul mesei lungi evocate de Ionel Teodoreanu în “Masa umbrelor”. Rar deschidea gura să spună ceva, o vorbă de spirit care înviora brusc atmosfera de multe ori încinsă de polemici, şi râdea şi el de glumele lui, semn că în spatele imaginii grave, de cioclu meditativ, se ascundea de fapt un ghiduş fără pereche, genul acela care te surprinde întotdeauna, ca o statuie vivantă ce iese brusc din încremenirea ei şi te ciupeşte de obraz. “Uneori, ne lua pe câte unul într-un colţ, ‒ îşi aminteşte mai tânărul prieten Demostene Botez ‒, ne ţinea acolo de-un nasture şi ne spunea o snoavă, de multe ori decoltată ‒ căci nu-i displăceau glumele fără perdea. Şi o spunea încet la ureche, nu ca să-i imprime mister, dar pentru că se sfia de domnul Ibrăileanu”.
Iată-l şi sfios pe insolentul Codreanu! Cel care fluiera la galele de sfârşit de an universitar.
Încă de la primul volum era “înfăşurat în glorie ca într-o mantie”, cum îşi aminteşte Sadoveanu. Dar asta nu-l făcea să umple singur planeta. Nu era genul acela de scriitor coborât cu hârzobul din cer, buricul pământului. Respectul nu fusese abolit din relaţiile scriitorilor şi nu dispărea nici la agape, nici când îşi încrucişau spadele în lupta de idei. Asta era atmosfera de la “Viaţa românească”: construită pe prietenie, pe respect, pe valoare. “De altfel, acestea erau în Iaşi raporturile dintre tinerii scriitori şi cei vârstnici”, aflăm de la acelaşi Demostene Botez.
Folosind un termen împrumutat din lexicul politic, putem spune că Mihai Codreanu era mai mult simpatizant al “Vieţii româneşti”, decât membru. Nu se integra organic. Sonetele lui reci, cu străluciri de cristal, contrastau cu literatura palpitând de viaţă autentică, de la pământ, cum se spune. El şi Topârceanu erau nasturii strălucitori adăugaţi la o ţinută sobră, de ceremonie. Dar exista, dincolo de preferinţele estetice, comuniunea aceea superioară a unor intelectuali care-şi ştiau bine rostul în vremea lor, prieteni buni pe deasupra. Se întâlneau adesea “la Ermacov, la aperitive, în odăiţa din fund de la Smirnov, magazine de delicatesuri şi băuturi renumite în Iaşul din acea vreme, la Muţă, la Stein, la Pavilion în Păcurari”, la Bolta Rece, la Tuffli sau la Samoil, pe Lăpuşneanu. Atunci Codreanu cobora de pe Parnas pe pământ ieşean şi devenea sufletul petrecerii. Era inteligent şi plin de umor. Vorbele lui de duh, versurile licenţioase improvizate cu mare uşurinţă, duelurile epigramistice, comentariile ironice, glumele fără perdea veneau în jerbe şi îi sporeau vinului puterea de a binedispune. O petrecere fără el era, cum se spune, ca nunta fără lăutari. Numai la vânătoare nu se ducea cu prietenii. I-ar fi împuşcat! Şi aşa a dus-o până pe la 70 de ani, când moartea a început să-i rărească prietenii vechi. Dar îşi făcea alţii tineri şi îi primea cu drag la Vila Sonet. Iubea viaţa. Şi în toată opera lui n-a făcut decât să ascundă asta! Din raţiuni estetice, dintr-un temperament specific şi, fără îndoială, din cauza bolii de ochi. E greu de închipuit ce sfâşiere lăuntrică producea procesul acesta continuu de răcire forţată a lavei. Ibrăileanu surprinde asta magistral într-o imagine de o forţă cutremurătoare: “Sentimentele la acest poet sunt comprimate. În subsol dinamul e puternic, dar sus lumina e albă şi rece şi abia trimite o slabă lumină împrejur”.
Codreanu nu poate fi rupt de “Viaţa românească”, în ciuda acestei nepotriviri. Pe puntea acestei corăbii de hârtie, plecate în căutarea unor tărâmuri noi, a cunoscut cele mai mari izbânzi literare.
Anul 1906, anul apariţiei “Vieţii româneşti”, îi mai aduce două evenimente importante.
Întâi, pe 8 aprilie, la 30 de ani, se căsătoreşte cu Sofia Betina Veker. Vor trăi împreună 40 de ani.
Dintr-o fotografie cu tonuri veştejite de timp, ne priveşte de sus, de pe perete, o tânără robustă, planturoasă, la braţul lui Mihai Codreanu. Ea priveşte spre obiectivul aparatului de fotografiat, el se vede din profil; ţine în mână o floare şi o miroase vrăjit, pare să nici nu ştie că este fotografiat. Femeia aceasta, despre care nu se ştie mare lucru, i-a fost şi soţie, şi secretară, şi infirmieră, prietenă şi confidentă.
Sofia Betina moare în 1946. Atunci Codreanu, ajuns la 70 de ani, se căsătoreşte a doua oară, repede, din motive uşor de înţeles la vârsta şi la starea lui de sănătate. Se căsătoreşte cu Ecaterina Hare, menajera lui, mai tânără cu 35 de ani, care prin căsătorie devine Doamna Katy, evocată călduros de prietenii lui Codreanu, apreciată de toţi pentru devotamentul ei faţă de poet. Ea este cea care, după moartea lui, va păstra casa aşa cum era şi cum o vedem şi astăzi.
Ecaterina Hare era menajeră în casa lui Codreanu de la 19 ani. S-a născut în 1911, în satul Bravicea din judeţul Orhei şi, mânată de sărăcie, a trecut Prutul în vechiul Regat, unde pâinea părea mai albă şi mai la îndemână. Era analfabetă, ca multe fete de la ţară din acea vreme. S-a bucurat să găsească adăpost şi hrană în casa poetului. Patru clase le termină abia în 1940, chinuit, cu media generală 5,75. Nota mică ne îndreptăţeşte să presupunem că maestrul n-a dat şi el, româneşte, un telefon, n-a pus o vorbă bună pentru menajera lui. Să fi luat şi ea măcar un 6! Mai târziu, când comuniştii au întors lumea pe dos şi meseria de menajeră nu mai era recunoscută, a urmat şi un curs de coafeză, în 1945, dar n-a profesat niciodată. Poate doar pe părul soţului ei, revenit miraculos sub bască, să se fi exersat. Aşa că nu o putem bănui de implicare în gospodăria literară a soţului nici cu gândul, nici cu fapta. Pentru asta, maestrul avea o secretară. Dar se poate spune cu certitudine că n-a fost doar o simplă menajeră şi infirmieră. N-avea carte, dar poseda într-un grad înalt intuiţia valorii omului pe care l-a slujit toată viaţa. Şi un bun simţ înnăscut. Femeia de la ţară prinsese repede fasonul lumii selecte în care intrase şi devenise o adevărată doamnă. Despre ea, numai de bine spun toţi cei care au cunoscut-o. Vizitatorii Vilei Sonet îndreaptă şi ei un gând de recunoştinţă spre dânsa când văd cât de bine a păstrat totul. Cărţi, mobilier, tacâmuri, statuete, tabachere, ceasuri pe care maestrul le-a atins, le-a pipăit cu degetele lui tremurătoare ca picioarele de păianjen, iar ea le-a şters de praf şi le-a lustruit aproape 40 de ani.
Căsătoria lui Codreanu cu menajera nu a surprins pe nimeni. Poate că domnul acela scorţos, cu alura lui de statuie neagră, se dezghioca uneori din carapace şi, acasă, pe furiş, îşi pişca de fund servitoarea. O fi fost ceva între ei, o fi spus şi el ceva, poate a spus şi ea… Nu e exclus. Vedea prost, dar, aşa cum îşi aminteşte Sadoveanu, “distingea încă femeile şi banii. În vremea aceea îndepărtată, cele dintăi aveau un spor apreciabil de luminozitate. Mângâierea elementului de-al doilea desigur nu-l consolează astăzi”.
Despre el se spune că ar fi avut şi un copil din flori, dar cel creditat cu această nobilă ascendenţă, profesor universitar în Iaşi, a negat toată viaţa. În afară de faptul că amândouă nevestele erau plinuţe, cum se spune la noi cu multă gingăşie despre doamnele grase, şi asta ori dintr-o preferinţă anume a maestrului, ori fiindcă nu vedea prea bine, nu se mai ştie nimic despre femeile din viaţa lui. Dacă au existat, trena lor n-a tras dâră şi în operă. Iar muzeul, ca şi maestrul, păstrează o tăcere decentă în legătură cu acest subiect delicat.
Celălalt moment important din 1906, după căsătorie, a fost inaugurarea statuii lui Vasile Alecsandri, din faţa Teatrului Naţional, pe 15 octombrie. În grandioasa lui monografie din 1913, “Oraşul Iaşi”, istoricul N. A. Bogdan susţine că inaugurarea s-a petrecut pe 15 octombrie 1905, dar este cu siguranţă o eroare fie de tipar, fie determinată de inscripţia de pe soclu: “Poporul român, poetului său iubit, 1905” ‒ acesta fiind anul când sculptorul Wladimir Hegel a finalizat lucrarea, nu anul inaugurării. În 1906, deci, dezvelirea statuii lui Alecsandri fu un mare eveniment al Iaşului şi al ţării întregi, pentru că la festivitate au venit delegaţii din toată ţara, inclusiv din Bucovina anexată. Doar era vorba despre “cel mai mare şi mai gingaş poet român” (N. A. Bogdan). La acest moment de sărbătoare, tânărului Mihai Codreanu i s-a făcut o cinste deosebită: sonetul lui dedicat statuii a fost tipărit pe mătase şi împărţit tuturor participanţilor. Versurile au ajuns astfel, zburând delicat ca nişte fluturi, în toată ţara şi în vetrele româneşti de peste graniţe. Iată-le:
E viu în bronz. Pe fruntea lui senină
Ard razele superbei sale glorii,
Pe când răsar încet cu-ncetul zorii
Şi umplu primăvara de lumină.
Atunci, cu inima de-avânturi plină,
Măreţul bard privindu-şi cântătorii
Din ţara lui de-acum îl prind fiorii
Şi fruntea pentru-o clipă şi-o înclină.
Apoi se reculege. Piedestalul
Îi simte parcă tremurând metalul
Şi-Alecsandri, în auroră, cântă…
Iar glasu-i, peste veacuri înainte,
Înalţă-n cer cu pietate sfântă
Eternii lauri ai latinei ginte.
Alte câteva statui din Iaşi ‒ oraş care pe atunci nu se zgârcea cu preţuirea marilor înaintaşi ‒ se oglindesc în cristalul sonetelor lui Codreanu. Scrie “Statuia lui Ştefan”, “ Piramida leilor “, “Statuia lui Miron Costin”, “Statuii lui Eminescu”. Toate vor fi strânse într-un ciclu aparte din următorul lui volum, “Statui”, al treilea, apărut în 1914 la editura revistei “Viaţa românească”. “Statui” ‒ nu neapărat datorită acelui grupaj dedicat monumentelor ieşene, ci pentru că sonetele lui, ajunse acum la un grad de rafinare impresionant, sunt sculpturi în cuvânt, bronzuri lustruite cu tâmpla până la strălucire, ca în “Cântăreţul meu”:
El pune-n vers o muzică mai lină
Ca de zefir când printre flori s-alină,
Smulgând petale una după alta:
Statui aş vrea sonetele să-i fie,
Că nu le-a scris cu pana pe hârtie,
Ci le-a sculptat în mamoră cu dalta.
Volumul conţine 99 de sonete – o cifră aleasă intenţionat. Imperfectă, tânjind la rotunjimea sutei, dar tocmai prin asta încărcată de sugestia infinitului, aşa cum cifra 1001 din nopţile persane, adăugând o unitate finitului, deschide un drum fără sfârşit. Deodată, la apariţia grandioasă a “Statuilor”, se face linişte pe câmpul agitat al literaturii şi toată lumea ascultă vrăjită cântecul venind de sus, din Parnas, al sonetelor lui Codreanu.
De-acum este un sonetist prin excelenţă. Atins de boală, a renunţat la avocatură, s-a despărţit de orgolioasele lui planuri literare din adolescenţă şi s-a dedicat exclusiv sonetului. “Este o ambiţie, este poate o vitejie literară să cultivi atât de exclusiv şi de bogat această formă de poezie”, scrie Gala Galaction în “Viaţa românească”. Nimeni ca el nu s-a mai încordat cu atâta vehemenţă în jugul celor 14 versuri, şi nici cu atâta har. Riscul de a deveni monoton când cânţi pe o singură strună este uriaş. Cine a mai vrut de atunci şi până azi să scrie numai şi numai sonet n-a putut evita ridicolul. De fapt, despre Codreanu se poate spune că şi-a făcut din sonet un stil de viaţă. Gândea în sonete. Vorbea în sonete. Privindu-i fotografiile din muzeu, te gândeşti că poate el şi pe stradă păşea în ritmul sonetului, cu stângul pe iamb, ca soldatul cu stângul pe tobă, patru paşi, pauză, alţi patru, apoi două volte graţioase de câte trei paşi, totul într-o înlănţuire insesizabilă. Şi poate că mergând astfel, ca într-un şotron pe structura sonetului, le va fi părut contemporanilor săi că ezită în mers din cauza orbirii. Dar aşa era dansul, domnilor!
Poezia lui se purifică. Se goleşte de seva naturii şi, asemenea plantelor ce încolţesc în întuneric, scoate în afară prelungiri firave şi transparente. Natura e aproape inexistentă în sonetele lui. Lectura, din acest punct de vedere, seamănă cu o plimbare pe Bulevardul Ştefan cel Mare după ce primarul ales şi reales cu neînţeleasă obstinaţie de ieşeni a tăiat teii. Rar mai tresare un val pe un lac, rar o rază de lună mângâie un zid vechi, iată şi un cocostârc, un plop singuratic, florile dispar în ierbarul abstracţiunilor, zâmbetele se resorb în motivul lor, până şi cuvintele aşa-zis poetice, încărcate de la Eminescu cu o electricitate tainică, sunt înlocuite cu neologisme, totul devine inox şi vinilin, o lume rece. Dar nici măcar o lume, ci o proiecţie a ei, o dioramă uriaşă scufundată în ser fiziologic.
Poetul se adresează sonetului:
Sub vraja ta, avântul de poet,
Cu ce cruzime mi l-am torturat,
Ca să-l filtrez senin şi cumpătat
Şi să-l închid în templul tău de-ascet.
Sentimentul se răceşte, se comprimă criogenic până capătă consistenţa de diamant a ideii. “Lirismul meu e stăpânit şi rece”, spune Codreanu într-un vers celebru. Dar aproape că nici nu mai avem de-a face cu lirismul, ci cu o arhitectură riguroasă, cu poezia acestei arhitecturi, ceea ce el numeşte undeva “un superb fior de simetrie” (“Dura lex”). Poetul este un pasionat cultivator al unor grădini de cristal, cu plante sticloase şi reci. Nu întâmplător îşi încheie volumul cu un sonet dedicat celorlalte sonete, “Flori de seră”:
Culesu-v-am sămânţa de prin stele
Şi-am răscolit-o-n brazdele durerii;
V-am încălzit cu razele Himerii
Şi v-am stropit cu lacrimile mele.
…Şi-aţi străbătut aşa prin zile grele,
Crescute în singurătatea serii
Şi-n veci râvnind seninul primăverii
Şi soarta liberelor viorele:
Căci am înfrânt a voastră-nsângerare;
Iar dac-am plâns şi eu ca fiecare
Pe lumea asta plină de suspine,
N-am vrut să gem în jalnice cuplete,
Ci vrut-am să rămână după mine
O rece-nlănţuire de sonete.
Cartea are un succes imens. Tinerii o trec din mână în mână şi învaţă pe de rost multe din cele 99 de sonete. Nu mai avem de a face cu o cărţulie însăilată din texte de pe-acasă, ce are şi omul prin sertar, ci cu un volum unitar, construit atent, sonet cu sonet, ciclu cu ciclu. Statuile stau frumos aliniate pe alee, nu-s nişte megaliţi împrăştiaţi pe un câmp cu bălării. Apar cronici elogioase. Însuşi Tudor Arghezi, încă departe de răscoptul lui debut editorial, dar pus unanim pe soclul de mare poet, spune că Mihai Codreanu, “discret ca un suiş de munte şi ascuns ca o candelă de aur”, “a putut să dea limbii româneşti în dar cele mai lapidare stihuri”.
Eugen Lovinescu, critic influent, chiar fără să fi desfăcut încă aripile “Sburătorului”, este entuziasmat. Bine, literaţii vor spune că Lovinescu a fost un excelent critic al prozei şi prea puţin al poeziei, dar citind măcar sonetele scrise de mână şi expuse în casa memorială nu poţi să nu-i dai dreptate criticului. Vorbeşte totuşi Lovinescu! “Fiecare sonet este lucrat de o mână de artist iscusit, dacă nu pornit totdeauna şi dintr-o inspiraţie de poet; fiecare sonet este o operă de artă desăvârşită sub raportul formei, tăiată până în cele mai mici amănunte într-o marmură cu grăuntele des şi strălucitor”.
Superb! Lovinescu, din stirpea rară a criticilor care scriu la fel de frumos, uneori chiar mai frumos decât scriitorii geniali pe care îi judecă.
Şi mai departe: “Poeziile domnului Codreanu sunt o biruinţă: biruinţa asupra versului, asupra formei… Rar ai putea găsi în limba română pilda unei forme mai desăvârşite: câteva sonete ale lui Eminescu şi Vlahuţă, vreo patru ale lui Şt. O. Iosif şi prea puţine altele. Prin abundenţa şi prin frumuseţea versului. dl. Codreanu trebuie privit ca cel dintâi sonetist român”.
Mentorul şi prietenul Ibrăileanu: “Poezia d-lui Codreanu e poezia unui om curios şi îndrăgostit de idei, a unui om pentru care ideea are un prestigiu deosebit, uneori exagerat”.
Gala Galaction: “ Poetul Codreanu este poetul cel mai cast pe care l-am citit vreodată, e aproape monastic. Mihai Codreanu trăieşte în Iaşi. Poate că şi acest oraş plin de amintiri istorice, plin de biserici şi de pătrunzătoare melancolie, a ţesut ceva din zăbranicul de jumătate doliu pe care-l poartă muza poetului.”
Prietenul său Octav Botez, unui dintre cei cinci Botez din redacţia “Vieţii româneşti” (ceilalţi fiind: Demostene, Eugeniu, Ion şi Constantin), scrie în volumul “Pe marginea cărţilor: scriitori români şi străini”: “Recea armonie de sonete a d-lui Codreanu, colecţie aleasă de flori delicate de seră, nu va spune multe acelora care cer poeziei pasiunea, avântul, vigoarea gândirii sau sentimentul vag al misterului. Iubitorii adevăratei arte se vor simţi însă aproape de acest poet sobru, de acest artist de o rară probitate, care în câmpul literelor noastre, invadat astăzi de un exotism factice sau profanat de industrie şi reclamă, a ştiut să rămână un fidel al ei şi nu s-a închinat decât unui singur Dumnezeu: frumosul”.
_________________________
Citeşte şi:
Necunoscutul Mihai Codreanu (1)
Necunoscutul Mihai Codreanu (2)
Necunoscutul Mihai Codreanu (3)
Necunoscutul Mihai Codreanu (4)
Necunoscutul Mihai Codreanu (5)
Citește pe Antena3.ro
