Ninsoare în miez de iunie

"Totul ESTE... Ca ochii incomparabili ai mamei mele. Ca lumina vărsată de reflectoare pe scenă. Ca poza mea proastă din buletin. Ca bucuria în galop a fostului meu cal de film, Mădălin. Ca apa de la chiuvetă, când are destulă presiune... Ca un vârf de creion pe care hârtia albă nu-l surghiuneşte... Ca un zâmbet zâmbit oricui."

În miezul unui iunie, de obicei copiii se gândesc la cireşe coapte şi vacanţa mare. În miezul unui iunie, de obicei oamenii au nisip în vise şi valuri pe frunte. În miezul acestui iunie, îmi amintesc de plecarea unui mare actor dintre noi, aşteptând parcă un semn de acolo, de undeva. Sunt, iată, trei ani de când, într-un miez de iunie, un talent copleşitor, un spirit superior şi neliniştit a plecat să ne contemple din lumea îngerilor. "De ce aţi rămâne în România? - De ce aţi pleca?" sună campania Jurnalului Naţional. Ne-am fi dorit ca Adrian să ne răspundă la aceste întrebări. Din acel înalt, lui Adrian Pintea pesemne îi este dor de acasă şi ne-am gândit că ar fi bine ca să ne amintim cuvintele lui (din iulie 2002) ce sună atât de actual despre România, ţara din care şi-a tras puterea şi seva atât timp.

"Am ajuns la concluzia că e important să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de teme ale existenţei, în care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica şi vizavi de care nu poţi să reacţionezi decât afişând o detaşare ironică. Asta atunci când nu-ţi explodează mintea de draci, de dezgust, de panică morală şi de panica bunului-gust. Iar acestea sunt stări cu care ne confruntăm zilnic. Eu cred că, la ora asta, naţiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine. Stau uneori şi mă întreb ce visează şi m-apucă spaima. Căci, ştiţi: sunt vise şi sunt coşmaruri. Optimişti fiind, am putea spune că naţiunea română nu mai are coşmaruri. Că de-abia am scăpat de cel mai aprig, respectiv toată perioada comunistă.

Interesant ar fi de aflat dacă am scăpat realmente. Dar eu sper, cu toată fiinţa mea, că visurile românilor sunt drepte şi limpezi, pentru că merităm, în sfârşit, o perioadă de înseninare a frunţii şi a conştiinţei, o ieşire din mizeria şi din cataclismul moral prin care am trecut. 50 de ani au fost de ajuns. Sunt sigur că şi bunul Dumnezeu e de acord cu termenul acesta. Eu sunt foarte ataşat ideii soluţiilor personale. Dacă fiecare dintre noi va găsi câte o soluţie de bună calitate, până la urmă vom reuşi să ajungem în punctul în care ne vom spăla frumos pe faţă, ne vom strânge mâinile şi ne vom spune: «Gata cu prostiile! Hai să ne apucăm de treabă!».

Şi din nou zic: trebuie să crezi în ceva. În iubire, în Dumnezeu, în dreptate, în armonie. În opinia mea, o naţiune care-şi abandonează idealurile doar de dragul economiei de piaţă, mai ales sălbatică şi comică, aşa cum e la noi, face o alegere nefericită. Ştiu că par un tradiţionalist, dar, în realitate, eu sunt conservator ca formaţie, filo-englez ca educaţie - fiindcă îmi plac rigoarea, armonia şi disciplina - şi superlatin, pentru că sunt un român care-şi iubeşte ţara nu cu furie, cum se spune despre Lucian Pintilie, ci cu speranţă."

Ai vrea să ningă? "Aş vrea, dacă s-ar putea!" Şi cu ce să ningă? "Păi, cu floare!" De care? "De cireş"... De cireş să fie... şi în miezul unui iunie fierbinte pe români i-au podidit florile, susurând, luminând şi amintind de Adrian Pintea.