Osman cuceritorul (inimilor)

Un băieţel adoptat de personalul medical de la Spitalul "Sf. Maria” din Iaşi trăieşte de cinci ani în spital. Emoţionanta sa poveste, tristă ca un basm de Andersen, o publicăm pentru că băieţelul are nevoie şi de suportul nostru. Cu toate că medicul Nicolai Nistor, căruia băieţelul îi spune tata, i-a luat anul trecut un DVD player să privească desenele animate, puştiul îşi doreşte acum un laptop.

Din cauza bolii grave de care suferă nu mai poate ieşi afară. De jucat în curte, nici nu se pune problema. Doar jucările împrăştiate pe patul de spital îi mai înveselesc viaţa. Seară de seară îşi fixează singur aparatul de respirat şi se culcă visând la familia sa aflată departe, de care boala l-a despărţit. Şi speră la o zi în care să fie vindecat de incurabila afecţiune pe care o poartă  ca pe o povară, la o clipă în care sfârşitul vieţii să fie cât mai departe. Nu cum e în realitate, atât de aproape.

Am vorbit cu medicul Nistor cu două zile înainte de Sfântul Nicolae. "Anul trecut, de sărbători l-am luat la mine acasă cu aparatul de respirat portabil, dar a trebuit să-l aduc repede la spital, pentru că dispozitivul are o autonomie de numai câteva ore, după care trebuie conectat la cel din salon.

Micul Osman a întâmpinat Anul Nou singur, în spital”, a spus doctoral Nistor, cel de care are grijă permanent de băiat şi care îi este ca al doilea tată. Osman e puiul de rom. Copilul de suflet al Spitalului "Sf. Maria” din Iaşi. Încercaţi să vi-l imaginaţi: uitaţi-vă cum tasta cu litera ştearsă începe să îi descrie fruntea. O pauză între cuvinte. Ţac, şi din monitor, printre rândurile şterse cu furie, încerc să îi mângâi fruntea. Ţac, ţac, Osman răsuflă din greu. Doamna în negru se fâţâie pe culoarele spitalului. Din fericire, încă e departe.

Băieţelul are şase ani şi, de cinci ani, locuieşte în salonul spitalului din cauza unor grave afecţiuni, devenind mascota instituţiei medicale. Îl cheamă aşa pentru că s-a născut la Istanbul din părinţi români, în patria familiei sale ajungând abia după trei luni. Este ca un "paşă” peste cea mai mare unitate pediatrică din Moldova. Pentru că este iubit de un spital întreg (în care sălăşluiesc mii de suflete) i-am spus "Osman cuceritorul”. Cuceritorul inimilor.
OSMAN, "SULTANUL” MAI INFLUENT DECÂT DIRECTORUL
Povestea preocupării şi afecţiunii pe care i-o poartă doctorul Nistor de la Terapie Intensivă copilului fără şanse de supravieţuire este una parcă scoasă din tolba lui Moş Crăciun.

Aflat în grija cadrelor medicale, are deja un tată adoptiv, cum am spus, în medicul Nicolai Nistor şi circa 100 de mame. Osman Ciuraru are şase ani şi are părinţi romi. Tatăl, Cezar Ciuraru, din Gura Humorului, încă se mai interesează de el, dar mama e plecată peste hotare, nu se mai ştie nimic de ea. Însă medicul Nistor îi poartă de grijă mai ceva decât ar fi făcut-o părintele adevărat, care nu-l poate ţine acasă pentru că puştiul este grav bolnav. Nu că nu ar vrea, ci pentru că băiatul ar putea să moară. La el este o chestiune de luni, cel mult de ani rămânerea în viaţă. Şi aşa duce un trai chinuit.

Din când în când, pentru că se sufocă şi oricând inima ar putea să îi cedeze, este conectat la aparatul de respirat. Umblă purtat într-un cărucior, cu acul pentru perfuzie înfipt în mână. Iar după câteva vorbe, cuvintele i se înpotmolesc, respiraţia i se ascute şi se sufocă. Un şuierat i se ridică în laringe, devine cianotic şi trebuie conectat la filtrul de oxigen de la Terapie Intensivă sau la cel mobil, scump, pe care îl foloseşte rareori când este scos din spital. Aparatul a fost cumpărat din banii săi de doctorul Nistor. În afara tuturor acestor incoveniente, în spatele dramei sale se ascund multă delicateţe şi voioşie, amestecate cu dragoste.

Pentru că toată lumea îl cunoaşte şi îi dă atenţie se simte ca un stăpân. Osman domneşte peste colosul din beton cu opt etaje al spitalului, sălaşul suferinţelor şi al speranţelor copiilor din toată Moldova. Atenţia de care se bucură îl face mai influent chiar decât directorul unităţii. Ca şi el, are întodeauna prioritate la lift şi în saloane.

Aveam să ajung la el întâmplător. Ca să-i aflu povestea am urcat fără să folosesc liftul etajele spitalului şi l-am descoperit la geamul secţiei de Toxicologie. Abordase un aer gânditor, cu degetul în bărbie, şi contempla sutele de oameni care se perindau prin faţa sa. Nu ştiam cine este, abia mai târziu am aflat. S-a bucurat că l-am fotografiat. "El e Osman”, îmi spune cu mândrie o asistentă, de parcă toată lumea ar trebui să-l cunoască. "E ‘băiatul’ doctorul Nistor, de fapt e al nostru”. "Rar se întâmplă ca familiile să nu mai ia copiii înapoi acasă pentru că sunt bolnavi. Şi în situaţiile extrem de grave se obişnuiesc cu situaţia, stau până în ultimul moment lângă el, chiar şi când nu mai este nici o şansă”, îmi explică doctorul Nistor.

Medicul a încercat şi l-a mai luat cu el în concediu la munte, la Vicov, localitatea sa natală. A dus cu el şi aparatul portabil de oxigen pe care l-a cumpărat tocmai pentru ca Osman să fie în siguranţă atunci când părăseşte spitalul. Vara, băiatului îi place să se plimbe prin curtea spitalului, să ochească câinii vagabonzi pe care să-i ia în braţe, să-i iubească şi să le dea neapărat de mâncare. ”La început era comică situaţia, când a început să vorbească îmi zicea mie mama. L-au învăţat asistentele să-mi zică tata şi aşa face acum, iar lor le spune mama”, explică dr. Nicolai Nistor.

Cadrele medicale se ocupă de educaţia copilului, îi mai citesc, când au timp, poveşti. Băiatul e isteţ, vorbeşte foarte bine şi ştie de toate. "E un băieţel deosebit de simpatic, toată lumea se ataşează de el”, spune doctorul.

Afecţiunile sale sunt fibroză pulmonară, bronşiectazie, cardomiopatie dilatată cu hipertensiune arterială pulmonară severă. "Nu cunosc copii în situaţia lui, cu atâtea probleme grave”. Osman nu doarme tot timpul în acelaşi pat. "Acolo, la Terapie Intensivă, e uneori mai liber, alteori mai aglomerat, aşa că se mută dintr-un cameră în alta”. Osman nu prea are nici o şansă să se însănătoşească. O încercare aproape imposibilă ar fi efectuarea simultană a unui transplant de plămâni şi de inimă. Chiar dacă este realizabilă (doctorul Nistor are un fin şi cunoştinţe în Germania şi ar fi fonduri, şi posibilităţi), din păcate rezultatele nu ar fi optimiste. Nu a existat şi nu există zi în care Osman să nu ia medicamente. "Mii de pastile a luat copilul ăsta, uneori le ia mai greu, alteori mai uşor, dioxină, enap pentru inimă, altele pentru plămâni. De ani de zile”.

Osman este un copil foarte bolnav, dar, altfel, copilăria îi este fericită, plină de dragoste şi de daruri. De la medicul Nistor am aflat că nu au mai fost copii care să mai stea aşa de mult în spital. Osman nu poate alerga pentru că oboseşte foarte uşor. Dar îi place la pădure, la munte, unde a fost cu "tata” de câteva ori. "Iubeşte tare mult animalele, cum vedea şi pe aici, prin curtea spitalului ne punea să le prindem să-l ţină în braţe, pentru că el nu poate alerga”. Osman e iubit de toată lumea şi chiar şi femeile care vin la spital cu copiii lor se întorc după aceea să îi aducă tot felul de bunătăţi, inclusiv jucării.

Am avut o ultimă întâlnire (nu, el încă există, trăieşte!) cu Osman la finalul convorbirii cu "tata” - doctorul Nistor...."Osman, spune lui nenea de unde ai pistolul?.”L-am primit cadou”. Bâzz, pârrr. "Ai desenat? Dar cine ţi-a dat cartea de desenat şi culorile”. "Tata!”. Îi văd mânuţa bandajată, cu cateter. Ce e aici? "Buba”. Palma găurită alături de pistol mi se îndreptă spre ţeastă. Pâârr. Trage în pereţii cenuşii în rafale de culori. Alege parcă un duşman invizibil. Bâzzz, pârrrr. Umbra cade. Dar se ridică alta. Ultimul foc l-a rănit şi pe doctor. Umbra se apropie de reporter. Arma e încărcată. Mă ţinteşte din nou, dar parcă îi e milă să apase pe trăgaci. Îl încurajez. Pârrr, sună sec pistolul automat într-un joc pestriţ de culori. Osman e mulţumit. Am mimat cum mi-a căzut capul într-o parte. Dar nu e bucuros. Ţinta lui e cu totul alta. Una nedefinită. Sau mai degrabă una care nu depinde de un ţintaş bun ca el. Pârrr. Sună pistolul colorat al lui Osman. Speranţe pentru încă un an.