Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Moșul stă pe mijlocul drumului ce leagă Ceatalchioiul – prima așezare peste care dai în marginea Deltei, după ce treci cu „podul” de la Tulcea – de Plaur, satul unde au căzut proiectilele rusești. Acolo, de curând, Armata a ridicat adăposturi antiaeriene. O mașină a Poliției de Frontieră îl ocolește pe moș Toader, proțăpit pe centru într-un echilibru fragil, cu bicicleta pusă la șold. Un polițist îl ceartă. „Da’ ci are domnu’ ofițer cu mini? N-are treabă cu dronili? Că eu circul regulamentar. Și eu, și dronili. Eu pi mijlocul drumului, așa și bombili alea zburătoari: între maluri. Corect? Corect! Da, domnu, și să vă mai spun. Ni s-a zis de la Armată și Primărie: aveți niște șanțuri, vă băgați în ele dacă mai vin bombele. Da, io? No. Stau acasă, un să mă duc. Da, ci? Ci să caute dronele la mini?”.
Două camioane trec prin câmp, să nu-l deranjeze pe bătrân. Moș Toader închide discursul: „Dumneavoastră tot la pește? Greu! N-are lumea, e săracă”. Pe urmă trece din nou să vorbească despre războiul de peste gârlă: „Bate la ucraineni, n-au mai fost de mult așa bătuți. Dă-le-n p...mea de drone, o viață are omul. Bună ziua!”.
În spatele lui moș Toader, la nici doi kilometri, se văd brațe de macarale. E Ismail, orașul-țintă ucrainean ce tot e căutat de dronele lansate de ruși de prin Crimeea. Ca să ajungi mai aproape, sari de pe asfaltul care se termină la marginea Ceatalchioiului direct în mușcăturile adânci de pe drumul ce duce la Chilia cu nume pompos - 222B. Îți aduce aminte de cântecul Deltei – „La Chilia-n port” - când treci încet peste covorul de pietre ascuțite, vestit pentru numărul mare de cauciucuri sfâșiate: „De dimineață pân’ la prânz, ah ce dureros/O sută de roabe-am dus, vai ce dureros/Tot cu piatră colțurată, ah ce dureros/De nu se ia pe lopată, vai ce dureros”.
Durerea se transformă în uimire când ajungi în Plauru și dai de adăposturile MapN-ului ridicate pentru oamenii de aici.
Războiul Deltei. Oamenii râd de adăposturile armatei și înjură trasoarele ucrainenilor pic.twitter.com/fzT33QnGDV
— Jurnalul (@JurnalulN) September 24, 2023
„Până ajung la adăpost se termină alarma”
De adăposturile Armatei care ar trebui să protejeze populația de dronele rusești auzi încă de la Ceatalchioi, unde oamenii râd de vecini: „Le-a făcut statul metrou ălora de la Plauru”. Bunkerele aduc cumva a intrare la metrou, un pescar din localitate se înfoaie: „Ăia-s invidioși. Da’, dacă mai dă cu o dronă pe aici, face statul linie directă la Ceatalchioi”.
Ca să găsești un localnic în Plauru îți trebuie mult timp. Satul arată de parcă ar fi într-o alarmă aeriană permanentă. Nici prin curți nu-i nimeni. Oamenii sunt bătrâni, stau prin case. Moș Ion, fost pădurar și stabilit în buza Ismailului, la marginea Plaurului, povestește cum e să stai față în față cu războiul: „Păi, bubuie. Le auzi de departe, nu le vezi. Pe urmă se face liniște. Și nu trece un minut, buuum. Sunt și proiectoare, dau ucrainenii cu ele pe cer, o dată o ochește, altă dată nu o ochește și drona pleacă. Dacă nimeresc ceva? Păi una a căzut în pădure, lângă sat, alta în partea astălaltă de sat”.
Bătrânul arată marginile cătunului unde Shahed-urile (dronele iraniene folosite de ruși) au făcut cratere. Despre procedurile de adăpostire, omul zice că-i voia lui Dumnezeu, nu a MapN-ului. Cu alarmele n-are treabă: „am telefon cu taste, nu-mi vine alerta. Da’ am auzit alaltăieri că a sunat ceva. Vorbeau vecinii care au androide”.
După ce s-a primit alerta, nimeni cică nu a mers la adăpost. „Unde să fugă? Cu cine să lase casa?”, se scarpină nea Ion peste șapcă. Bătrânul a făcut armata la Tulcea, la marină, știe de comanda „Alarmă! Aviație inamică!”. „Că de acolo știu cum să fac: mă duc în porumb. Unde dracu’ să fug la adăpost? Că până ajung acolo, se termină alarma”.
Pe partea cealaltă a cătunului, un pescar merge să-și dezlege barca lipită vizavi de docurile ucrainiene, unde multe vapoare încarcă cereale și descarcă ceva ce zăngăne rău. „Într-o seară, a căzut drona în Dunăre aicea, la un metru de barca mea. De când bubuie ei, n-a fost bubuitură ca asta. A fost și aproape, a căzut și în apă...rău, rău. De două luni, de acuma, de când bubuie cu dronele, n-a fost așa. Bubuiau la două săptămâni, apoi a fost seară de seară. Acuma n-a mai bubuit de săptămâna trecută”. Omul râde: „de când au ridicat ăștia adăposturile. Nu mai poate ei, rusii, de adăposturile lor”. Bărbatul râde cu poftă când își aduce aminte de alerta primită pe telefon: „Ce am făcut? Mi-am văzut de treabă, ce să fac, dă-le dracu?”. Pe urmă se enervează: „Ce adăposturi? Unul singur e mulțumit, zicea că i-a făcut Armata adăpost pentru capre, la iarnă. Ăla, bătrânul, cum să ajungă din partea cealaltă de sat la mine, unde-i adăpostul?”.
Războiul Deltei. Oamenii râd de adăposturile armatei și înjură trasoarele ucrainenilor pic.twitter.com/bXVFGo4qWg
— Jurnalul (@JurnalulN) September 24, 2023
Mai bine cișmele decât „antidrone”
„Gurile de metroul” din Plauru au fost ridicate în două poienițe largi din satul de vizavi de Ismail. Un adăpost a fost pus departe de liziera Dunării, lângă două case și un stâlp pe care scrie: „Atenție, copii!”. Nu e semn de școală, aia veche e dărăpănată, copiii merg departe. „Dar nici copilași prea mulți nu mai sunt. Condițiile de aici sunt grele, nici apă nu avem. Mie îmi aduce băiatul de la Tulcea, de aia la pet. Dar sunt oameni de aici, din Plauru, care iau din Dunăre”, povestește tanti Elena, în mijlocul cătunului, departe de adăposturile MapN. Lumea din sat, ca pe vremuri, ia cu găleata apă din fluviu, o fierbe și o folosește ca bună. Necazul ăsta face să nu mai vină lumea să se mute aici, satul a ajuns ca părăsit.
La fel ca și moș Ion din mărginime, femeia spune că mai rele decât dronele sunt neajunsurile oamenilor. Nici pește nu mai este, vin oameni de la Tulcea, întind lansetele și, sub ele, pun fir electric. Pescarii sunt furioși, nu le trebuie betoanele Armatei, ci despăgubiri că nu mai pot să iasă pe apă. Din cauza dronelor și a „electricilor”.
Mai înspre gârlă de tanti Elena, zace al doilea adăpost antiaerian. E o construcție din beton solid – niște plăci ca și la cele care învelesc canalizarea Bucureștiului. Cuburile sunt groase, pecetluite cu saci curați cu nisip și bucăți ca gardul de întreprindere comunistă. Totul sub văl de camuflaj. Interiorul, scund și îngust - trebuie să intri încet, cu atenție să nu-ți spargi capul de betoane – e raiul păianjenilor. Câinii, probabil, l-au folosit pe post de boschet. Mai încolo se prăbușește o casă, roasă din temelii de vreme. E fosta școală. Lângă, sunt două cișmele secate demult.
„Dacă cade, cade și la Constanța, și la Tulcea, și oriunde. De ce să mă duc la adăpost? Stau acasă, să am grijă să nu ia foc. Că e periculos cu stuful de pe acoperiș”, știe tanti Elena. „Nu ne speriem, ne-am obișnuit”, zice și o fetiță care trebuia să fie la școală. Împinge o bicicletă pe mânerul căreia e o sacoșă mare: nutreț de marginea șanțului, pentru porci.
Războiul Deltei. Oamenii râd de adăposturile armatei și înjură trasoarele ucrainenilor pic.twitter.com/XKFwZ4QqV7
— Jurnalul (@JurnalulN) September 24, 2023
Un bubuit trece peste apă, dinspre Ismail: „Iar descarcă ăia ceva. Și, uite asa, pe urmă, iar vine drona. Și tot așa. Asta-i viața”, dă din umeri unul de se grăbește să-și tragă motorul mare, Yamaha, de pe lotca „parcată” în bălării. Cică se cam fură.
Războiul Deltei. Oamenii râd de adăposturile armatei și înjură trasoarele ucrainenilor pic.twitter.com/OrtI2lZrVI
— Jurnalul (@JurnalulN) September 24, 2023
Vine NATO, face drumu’
Spre Chilia, dacă nu rămâi în pană, tot nu știi când ajungi. Regula e să ții „drumul negru” - urme prin mijlocul brazdelor făcute de combine sau camioane. I se zice drumul negru din pricina clisei din timpul toamnei, când pământul se lipește de caroserie. Pe drumul de piatră – ca un fel de albie de râu secată - nu circulă nimeni. Doar unul cu mașină mică echipată cu roți de off-road: „Nu mai e mult. Vin americanii!”. Omul abia se distinge prin praf, vorbește că drumul o să se repare căci – așa e bârfa prin Deltă – pe aici s-ar stabili unități NATO. Și pentru ele s-ar discuta să se toarne asfalt. Prepelițele râd din tufișuri, o haită trece prin lanul de floarea-soarelui. Sunt șacali. Pe o parte de Dunăre curg vapoare. Pescari nu sunt.
La Chilia e pustiu ca înainte de bombardament. Doar filtrul polițiștilor de frontieră lucrează în lehamite. Aici, tot de prin august, au început dronele să bâzâie cum bâzâie țânțarii. Vizavi e Chilia Nouă, a ars acum ceva săptămâni.
„Bombele vin pe șenalul navigabil. Nu le vezi întregi, vezi doar becul ăla verde din curul dronei. Bâzâie: bzzzz, bzzzz. Ca o Mobra. Pe urmă se face liniște. Atunci e nasol, cade în picaj peste țintă. Și pe urmă bubuie”. Oamenii din Chilia știu la perfecție cursul dronei spre țintele ucrainene.
„Nu-s depozite de cereale, domnule. Sunt magazii militare. Bubuie și sar în aer”. Domnul Gigi, pescar vechi al comunei, e convins: „Uite, vezi vaporul ăla mare de stă la ancoră? Ăla, acum două săptămâni, ceva, a descărcat echipamente militare. Se vedea, erau tancuri, ceva. Și zgomote de șenilă. Pe urmă au fost bombardamentele. Prima dată a venit una. Pe urmă, au fost două, apoi două grupe a câte trei. Au lovit toate. Ucrainenii trăgeau de acolo, din cot, de pe șalupele alea militare, trăgeau și din port. Erau reflectoare, luminau tot. N-au nimerit niciuna”.
Ca și domnul Gigi și ceilalți pescari sunt convinși că dronele rușilor caută echipamentele militare ale Ucrainei: „La Periprava, acum două zile au nimerit un depozit, pocnea ceva ca artificiile. S-au cutremurat casele și aici, și e distanță de vreo șase kilometri. Acolo a sărit totul în aer. Aici și la Ismail au bubuit rușii, dar depozitele lor de cereale și macaralele de pe docuri sunt la locul lor”.
Unul care se laudă că e de la AUR știe cum e treaba: „Nene, dronele astea de au căzut la noi, tot ucrainenii le-au dat. Ca să intrăm noi în război. Da ce, noi suntem proști?”
Războiul Deltei. Oamenii râd de adăposturile armatei și înjură trasoarele ucrainenilor pic.twitter.com/4UzdddukME
— Jurnalul (@JurnalulN) September 24, 2023
Ucrainenii „trag ca nesimțiții”, românii fac „laiv” după perdele
Lumea din Chilia e supărată și pe ruși, dar mai mult pe ucraineni. „Ăștia, când trag ca disperații după pârțâietoarele alea de drone, trag spre malul nostru. Și s-a întâmplat ca trasoarele lor să cadă prin casele oamenilor. Unul s-a trezit că i-a intrat glonțul fierbinte în bucătăria de vară. I-a intrat prin stuful de la acoperiș, a căzut lângă pat. Bine că nu a luat foc. Au venit de la Poliție, de la Arme și Muniții, i-au luat ăluia glonțul”, se oțărăște domnul Gigi. Stă pe malul Dunării, se văd „țintele” – docuri și magazii - perfect. Nici urmă de camuflaj dincolo, se lucrează de zor. Vapoare așteaptă în șir să intre în port, de pe silozuri bat lumini albe.
În Chilia românească, e întuneric, nici țipenie. Strada e goală, crâșma pare a fi plină – ca un adăpost camuflat perfect de un copac bătrân și de biserica înaltă. Locul e semnalizat cu număr mare de biciclete rezemate la intrare și de lumina albastră a televizorului la care se uită unii cu gura căscată. E o emisiune de familie cu soți înșelați. Miroase a pește și pișat. Unul care trage din suta de tărie urlă în telefon: „Sunt la birou, bă. Ce ucraineni? „Tu-le Dumnezeii mamii lor, ce ei nu trag în noi?”. Ai zice că românii sunt în război cu vecinii de peste Dunăre. Cei mai mulți nu discută despre drone și explozii. Vorbesc despre agricultură. O știre la televizor despre războiul de la vecini răscolește amintiri: „A venit una, o Mobra, ieri-alaltăieri. Venea dinspre mare, ținea șenalu’. Nu era vreo buruiană de dronă, n-au reușit să o dea jos. S-a dus spre Ismail, cred că filma ceva că n-a buibuit. A bubuit acum duminică spre luni, la Periprava. Zbârnâiau burlanele pe aici, pac, pac, pac...ca la cutremur”.
De vizavi, de peste Dunăre, se lasă o liniște grea, nu mai lucrează niciun utilaj. Încet și înfundat se aude o alarmă. Apoi, mai multe, din ce în ce mai tare. Chilia ucraineană e în alertă aeriană. Dinspre portul de vizavi două vedete fluviale acoperite cu camuflaj se apropie și iau poziție de tragere în mijlocul fluviului. Românii nu dau doi bani pe „spectacol”, doar frământă înjurături – „să nu mai targă ca nesimțiții, să cadă trasoarele pe la noi”.
„Domnule, eu nu am crezut că o să ajung să deschid fereastra și să mă uit la război ca la film” - începe vorba unul care a văzut când au căzut dronele peste portul de vizavi. „Uite portul e acolo, nu-s 200 de metri. Când au bombardat, la ucraineni era lumină-bec, la noi se stinseseră toate luminile. Ziceai că în blocurile astea toți au plecat deodată pe la neamuri. Pustiu! Unii s-au dus în beci, mulți au fugit în câmp. Da mulți erau și pe după perdele, filmau. Că vedeam luminițele de la telefoane. A fost rău”.
Cum au atacat românii Chilia ucrainenilor
Pescarii din zona Chiliei mai au un necaz. Nu cu Ucraina, nici cu Rusia, ci cu statul român. „Statul te forțează să fii braconier. 15 setci e maximum legal al sculelor pe care poți să le folosești. Cu astea mori. De foame”, spune domnul Gigi. Omul își aduce aminte că înainte scotea bani din munca pe Dunăre, acum pescuitul e doar „ca să nu-ți mănânci de sub unghie”. Doar sezoanele – cum e ăla la scrumbie – îi mai întremează pe localnici. Așa se face că în comună nu mai sunt nici 30 de pescari. Și, mereu, dau de belele.
Inamicii principali, spune domnul Gigi, sunt pelicanii și cormoranii. După ultimele reguli ale „Rezervației”, păsările s-au înmulțit, consumă cantități mari de pește. La fel și ceilalți „pelicani”: ăia de dau cu firul electric și ridică tone de pește. Dușmani mai sunt și „sportivii” - pescarii amatori veniți în Deltă – care trec cu bărcile de viteză peste sculele localnicilor. „Că se omoară între ei când se ciocnesc cu bărcile, treaba lor. Dar când ei trec cu barca peste setcă, cine mă despăgubește? Dacă îi prind, da, se rezolvă ușor: dacă nu plătește setca, ce, eu nu pot să-i dau cu ciocanul în blocul motor sau nu pot să-i arunc elicea în apă? Dinte pentru dinte!”, zice domnul Gigi în damf de riesling sec.
Despre războiul de peste gârlă, omul zice că e obișnuit. Și că orașul vecinilor e la al treilea atac. Primul a fost prin 40, „când cu nemții și sovieticii”. Al doilea a fost prin 2000: „Atunci ucrainenii făceau discotecă pe stadion. Și bubuia basul de zdrăngăneau geamurile aici, cam ca acum cu bombele. Un pescar de la noi a hotărât să treacă dincolo. Nu să-i cucerească, să bea. Prima dată a trecut cu barca, l-au prins la întoarcere. A mâncat bătaie, a trecut și a doua oară. Cu o cioată, a ieșit la 6 kilometri mai jos. L-au prins, l-au ținut grănicerii de acolo fără apă. Când n-a mai putut de sete, i-au dat scrumbie sărată. Atunci s-a jurat că nu mai merge dincolo”.
„Iar vine hărăbaia”, zice o femeie cu ochii după o șalupă militară ucraineană care patrulează printre vapoarele comerciale trase la ancoră. Pe celălalt mal sunt pescari la undiță – „ce să facă și ei, ce să mănânce?” - care nu se feresc. Mai spre câmpie, ulițele Chiliei românești duc în tăcere către vestita pușcărie. „Aici ce mai vin turiști. D’ăia de stau mai mult”, glumește unul. Altul îi înjură pe cei de la penitenciar: „Nu sunt în stare de nimic. Au avut pământ, a ajuns pârloagă”. La intrarea în secția de detenție e sârmă ghimpată și tablă veche. Gardienii sar ca arși dacă trece vreun necunoscut, sunt calmi dacă trece drona: „Nu avem nicio recomandare vizavi de problema asta”.
Înapoi, spre Tulcea, e la fel de liniște. Mai mult la Pardina, în capăt de sat, unde autoritatea locală a creea „minunea Deltei”: în buza Dunării au amenajat un lac de agrement! Cu foișor, ponton și alei luminate de stâlpi cu panouri solare. Sunt peste 100 de bănci, bărcuțe colorate, pavaje din piatră și brăduți ornamentali. Valoarea: 14 milioane de lei. Nimeni nu știe dacă vreodată s-a plimbat cineva pe aici. Pare în mijlocul pustietății. Doar un cârd de gâște schimbă mereu Dunărea cu aleile scumpe ale „minunii de la Pardina”. Războiul nu se mai aude.
