Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ceea ce o sa va relatez nu e o poveste despre arta culinara japoneza si nici despre cea elvetiana. Ci este o poveste uluitoare despre cum doua viziuni culturale complet diferite se pot imbina miraculos de armonios si din aceasta alchimie mentala sa rezulte ceva cu totul provocator, temerar, unic si spectaculos. Ceva ce poate fi un exemplu tipic pentru ceea ce inseamna creativitate artistica si inginereasca extrema.
A fost odata ca niciodata, peste sapte mari si sapte tari, o scoala vestita in toata Europa: Scoala Politehnica Federala din Lausanne. Infiintata acum peste 150 de ani, Politehnica a crescut incet, rectangular si riguros ca orice proiect conceput inginereste de la un capat la celalalt. Pana intr-o buna zi, cand toate mintile stiintifice implicate si dedicate au ajuns la concluzia ca este nevoie de un simbol nou pentru vechea scoala, un simbol cu totul deosebit, care sa scoata blazonul din registrul arhitectural banal si sa dea traditiei un nou renume. Zis si facut, odata decizia luata s-a organizat un mare concurs.
Si au venit arhitecti din toata lumea si de la Apus, dar si de la Rasarit. Idei – fel de fel. Juriul s-a adunat, a deliberat si, in final, a nominalizat castigatorii: de la Rasarit, doi japonezi vestiti pentru nonconformismul lor volumetric, ultramodern si rafinat – Kazuyo Sejima si Ryue Nishizawa. Din acest punct, totul a devenit un fel de poveste logico-gastronimco-absurda.
Sa explicam pe rand, cu calm si rabdare.
Logic. Desigur este logic si plin de sens sa optezi ca simbolul care sa reprezinte procesul de invatare in invatamantul superior sa fie un centru de invatare si studiu. Este de asemenea de inteles ca centrul Politehnicii sa aiba la baza ideea de sala de lectura. Pentru o multime de studenti, fosti si actuali, cuvantul 'sesiune' este sinonim cu 'sala de lectura'.
Gastronomic. Desigur, are logica sa consideri svaiterul ca fiind simbolul culinar definitoriu al Elvetiei. In germana, 'Elvetia' se spune 'Schweiz' si daca mai adaugi doua litere in coada obtii 'Schweizer' – adica branza cu pricina. Deci alegerea finala a fost ca sala de lectura sa nu fie facuta din turta dulce, ca in 'Hansel si Gretel', ci sa semene cu un svaiter, obtinut nu din prelucrarea laptelui, ci din beton, otel si sticla. Dificil de digerat, oricum.
Absurd. Insa devine cu totul absurd si depaseste orice imaginatie normala ca sala de lectura preconizata sa aiba 166,5 metri in lungime, 121,5 metri in latime, 2,5 metri in inaltime si sa semene cu o felie uriasa de svaiter. Va puteti inchipui 20.000 de metri patrati de cascaval? Sincer, nu cred. Nici pe mine nu m-a prevenit nimeni si m-a trezit direct intr-o calatorie fantastica in interiorul unui svaiter urias.
Culmea absurdului. Cum sa arate sala de lectura imaginata de cei doi japonezi? Foarte 'simplu'. Fara usi, fara ferestre, fara colturi, fara pereti. Toate elementele cu care suntem obisnuiti cand vine vorba despre 'locuinta' au disparut. Mintea se relaxeaza si se extinde intr-un spatiu interior dincolo de orice experienta anterioara similara.
O podea de beton care se unduieste alunecator si continuu, secondata de un plafon dintr-un material similar, care o urmeaza fidel si echidistant. Parca esti pe niste dealuri albe de beton, agrementate cu sticla, dintr-un viitor incert. Privesti uimit si nu intelegi cum un tavan maxim maximorum, a carui margine e mereu iluzorie, disimulata intr-un spatiu fluid, pare ca nu se sprijina pe nimic. Doar pluteste egal deasupra capului.
Ce mai este de gasit in interiorul Centrului de invatare? Pai, de toate: restaurante, cafenele, laboratoare, biblioteca (avand in dotare peste 500 de mii de carti tiparite si peste 20 de mii de carti electronice, ca si instrumente sofisticate de cautare bibliografica), spatii pentru socializare, patru spatii pentru studiu putand gazdui circa 860 de studenti, spatii de relaxare, un centru de studiu pentru cursuri si cercetari postuniversitare, un amfiteatru cu peste 600 de locuri si cu o scena de 310 metri patrati, si nu in ultimul rand iti lasa privirea sa alunece in departare pana pe culmile Alpilor.
In realizarea proiectului Centrului de invatare Rolex, elvetienii au fost temerari de cel putin trei ori. Mai intai pentru ca au avut curajul de a alege proiectul unui 'svaiter' de beton si sticla ca sa fie emblema Politehnicii din Lausanne. Trebuie sa ai ceva simt al umorului pentru asta. In al doilea rand, pentru ca inginerii constructori elvetieni nu au dat inapoi in fata complexitatii viziunii arhitecturale avangardiste propuse de japonezi. Sper ca fotografiile sunt destul de elocvente din acest punct de vedere. Si in al treilea rand, pentru ca au pus in miscare toate resursele necesare, financiare si tehnice, pentru a finaliza cu bine un proiect atat de sofisticat si costisitor. Onoare lor.
Aceasta este povestea care poate schimba un portret-robot generic atasat de obicei natiunii elvetiene. Elvetienii au demonstrat astfel ca sunt mult mai mult decat niste simpli bancheri, obsedati de punctualitate si iubitori de branzeturi periculoase pentru orice dieta.
In Elvetia, toate ceasurile au secundar si am avut sentimentul ca si arata exact aceeasi ora. Dar trenul spre Geneva aplecat cu 20 de secunde mai devreme decat ora aratata de ceasul de pe peron si am presupus ca ceasul din biroul impiegatului de miscare are acest avans. Poate ca a fost totusi o presupunere gresita. Poate ca ceasurile in Elvetia chiar arata aceeasi ora. Imi propun sa verific asta data viitoare. Pana atunci insa voi continua sa povestesc – ca un tonomat, iar si iar, oricui va dori sa ma asculte, cum e sa-ti bei cafeaua in interiorul unei felii de cascaval. Uluitor si incredibil.
