Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Florin Botosan se sperie si acum cand isi aminteste cat de rau ajunsese in iarna lui '92, dupa un an de cersit pe strazi si de furat de prin piete. Libertatea devenise prea grea, n-o mai putea duce. Nu-i mai trebuia. La fel avea sa i se intample peste cativa ani, in Croatia, cand il va implora pe un judecator sa-l trimita la puscarie. Spre norocul lui, va fi un judecator milos: il va baga la zdup. Dar asta e alta poveste.
Strada sperantei, la parter
Florin se teme ca, daca mai intarzia intalnirea cu maicuta de la Concordia, avea sa-l intalneasca pe Sfantul Petru. La portita raiului — stiindu-se fara pacat. Ca nu-i pacat sa furi ca sa mananci. Insa Dumnezeu a intins o mana printre copaci si, discret, cum numai Dumnezeu o poate face, l-a impins pe baiat catre Sfantul Paul. Asa se cheama caminul Fundatiei Concordia, locul unde a acostat cu bine Sindbad al nostru dupa crancene inclestari cu monstrii asfaltului.
Caminul e vizavi de Parcul Carol, pe o straduta care se infunda intr-o gradina cu o poarta mare, de fier. In geografia orasului nu duce nicaieri, dar pentru multi copii ai strazii fundacul asta a fost si este e o deschidere spre altceva. Florian Valentin Botosan e unul dintre cei care au pasit pe straduta asta aparent fara iesire si au ajuns departe.
A ajuns la camin lihnit de foame, cu picioarele bocna si plin de paduchi. A lasat la poarta rapanul, parazitii, hainele ponosite si a intrat numai cu speranta. A, da, a mai lasat si tigarile. I-a zis maicuta — cu blandete, dar hotarat: daca vrei sa vii la noi, accepti regulile noastre; daca nu, du-te la ostile, in canale mori! Asta nu i-a placut. Cum sa-i iei copilului tigara de la gura? Abia se invatase, era si el barbat, si deja trebuia sa renunte? A renuntat. Fiindca era hotarat sa nu se mai intoarca in mizerie. Crescuse incet in el, in toti anii de cand fusese trimis la cersit, dorinta sa fie un copil ca toti ceilalti. Copilaria si-o pierduse. Stia. Din viteza sarise si peste pubertate. Acum dadea buzna in adolescenta, prematur, dar dorinta veche se pastrase. Asa ca a mai tras un fum, de adio, si, gata, de atunci n-a mai fumat.
Un om indraznet si visele lui
Ar fi facut orice ca sa ramana acolo. Chiar sa si invete. Era si asta ceva obligatoriu. La Concordia vii, faci cata scoala poti, inveti o meserie, muncesti. Cand iesi de acolo ai tot ce-ti trebuie ca sa mergi pe picioarele tale. Nici macar nu ti se cere sa te uiti inapoi si sa zici mersi. Asta e filosofia Fundatiei. Lui Florin nu-i placea la scoala. Profesorii, regulamentele, programul, examenele sunt chestii greu de inghitit de stomacul unui rebel. Detesta scoala, dar ii placea invatatura. Mintea ii mergea brici. Nu taiase el mereu, dintr-o miscare, nodurile gordiene pe care i le-a tot scos in fata viata grea de boschetar? Harsti! — si iesea din incurcatura. Nu ajunsese el printr-a sasea pana la faza pe municipiu la olimpiada de matematica aproape fara sa vrea? De bun ce era. Asa, de la natura. Stia ca fara carte nu va face nimic in viata.
— Si ce visai sa faci?
— M-am gandit mult la asta in noptile cand sufeream de frig si de foame. Nu ma vedeam cersind toata viata. Dupa ce am cersit de la oameni, stateam cu mana intinsa si la Dumnezeu ca sa-mi dea ajutor. Voaim sa am o afacere, sa castig bani cinstit. Sa traiesc bine. Si acum traiesc chiar foarte bine. Mai voiam sa fac o casa pentru fiecare frate si una pentru mama. Aproape am reusit asta. Le-am dat la toti cate un magazin. Cine s-a tinut de treaba s-a tinut; cine nu, nu. Visam sa am o familie. Si am. Nevasta, copil. Ce poate sa-si doreasca un om mai mult? A, si mai visam sa scriu o carte cu toate intamplarile mele. E pe la jumatate cartea asta. Sper sa o termin candva.
Impins de visele lui, indelung morfolite in noptile cu zori nesiguri, Florin s-a intors in clasa. Se gandea ca va fi si un exemplu bun pentru fratii lui mai mici. A reluat scoala exact de unde o lasase. Si s-a tinut de ea. A trecut ca vantul prin clasa a opta si prin scoala profesionala de soferi si mecanici auto. Fratii lui veneau incet-incet din urma patinand pe hartia manualelor si a caietelor de teme. Stateau cu un ochi la tabla si cu unul pe geam. Orasul ii chema cu degetul. Cum sa-i rezisti, oricine ai fi, orasului Bucuresti?
Un rai de imprumut
Intr-o zi, Costel, Botosanul cel mai mic, a iesit la plimbare in oras. La Concordia nu era ca la orfelinat, ca la cazarma. Viata de acolo era mai curand ca intr-o familie mai mare. Plimbarile prin oras erau ceva obisnuit. Mergand pe langa Parcul Carol, Costel a vazut o casa. Si casa aia era nelocuita. Atat de nelocuita, incat avea si un gemulet deschis in spate. Cand vezi un gemulet deschis trebuie sa te strecori inauntru sa vezi ce e acolo. Asa stia copilul. Si inauntru era raiul pe o suta de metri patrati. Casa avea mobila de muzeu, televizor color, pianina, casetofon, jucarii de tot felul. Dar era totusi o casa trista fiindca nu avea copii. Costelus s-a gandit sa indrepte aceasta situatie. I-a chemat pe Mihai si pe Marius. S-au jucat frumos cu tot ce era pe acolo, au mancat si au fumat. Nu i-a deranjat nimeni. Asa ca s-au intors si a doua si a treia zi. Pe urma s-au mutat de tot acolo. Nu se mai duceau la scoala. Mihai, care incepuse sa traga aurolac din punga, era bucuros ca avea un ascunzis bun pentru practicile lui de saman al boschetelor. Ceilalti doi se multumeau doar cu tutunul. Si pentru ca Dumnezeu lasase ferestruica din spate deschisa spre rai, baietii au mai adus si alti ingerasi de la Concordia sa se bucure de lapte si de miere. Si a fost totul bine si frumos cateva saptamani, pana s-a intors proprietarul. Si atunci sezura ei si plansera la Politie dand declaratii despre cum s-a fofilat casetofonul din casa omului in dormitorul lor de la Casa Sfantul Paul, fiind urmat de alte obiecte minunate prin utilitatea si raritatea lor.
Drumul spre iad
Cand l-am intalnit prima oara pe Mihai la Concordia, mai tinandu-se de viata numai intr-o tatana si cu creierul devastat de droguri, isi amintea vag ca a stat un an de zile la centrul de reeducare pentru minori de la Gaesti. Dar nu mai stia cum si de ce a ajuns acolo. A fost trimis la scoala de corectie dupa izgonirea din rai. Au fost recuperate toate bunurile pe care fratii Botosan le-au impartit cu darnicie muritorilor de la Fundatie. Cei mai mici au scapat cu o scarmaneala. Mihai, fiind trecut de paispe ani, a platit din greu cazarea la vila, ultracentral, langa Parcul Carol. De acolo a inceput drumul lui sa coboare tot mai mult. Ajunsese sub pamant si se ducea tot mai tare in jos, pana in iad.
Cand se intamplau astea Florin nu mai era la Fundatie. O parasise de putina vreme, cand a facut optsprezece ani. Pe atunci asta era regula. Acum gasesti si tineri spre treizeci de ani. S-a intors in casa copilariei, din care tatal plecase. S-a angajat la Salvare, sofer. Cand a vazut ca fratii lui o iau pe aratura, a cerut sa-i fie incredintati lui. Voia sa-i aiba aproape, sa nu-i scape din ochi. Castiga binisor, avea cu ce-i tine. Vorbise si la Fundatia Stavropoleos si la Centrul Social Sfantul Dimitrie, urma sa primeasca ajutor si de acolo. Cererea lui neobisnuita a trezit din somnolenta functionarimea de la Primaria Sectorului 2. Brusc, slujbasii descopereau ca acei copii exista! A urmat o ancheta sociala. Dupa cateva saptamani, Florin a capatat tutela. Devenea, cu acte in regula, un fel de tata pentru fratii lui.
_______________________________
Cititi in episodul urmator cum Florin Botosan trece prin mai multe facultati: cateva penale si doua pe bune
.____________________________________________
Salvezi un om, salvezi o lume
episodul 1 - Omul fara amintiri
episodul 2 - La cersit, ca sa bea tata!
episodul 3 - Printre ciudatii cu plamanii in afara
episodul 4 - Micul revolutionar ia lectii de ciordeala
episodul 5 - Libertatea ca un abur de mancare
episodul 6 - Cu mana intinsa la Dumnezeu
