Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pactul cu diavolul
– Nu e nevoie. Ştiu ce scrie. Sesizarea voastră în versuri a fost consemnată în data de 28 septembrie 1989. Apostila inspectorului e de acum o săptămână, din 17 octombrie. Are umor tovarăşul inspector, trebuie să recunoaşteţi.
– Da, tare haios tovarăşul inspector. Aţi văzut ce terminologie literară a scos din creionul de după ureche. O fi şi el vreun poet, că e plin Botoşaniul de poeţi, în majoritate contabili.
– Iar unii dintre ei scriu poezii care ar putea să arate altfel. Dumneavoastră nu aţi scris poezii nepotrivite. Ştiu, aşa, în joacă, nişte texte pornografice de care vă veţi dezice singur mai târziu, vă asigur. M-am gândit că dumneavoastră, cu simţul de observaţie pe care îl posedaţi, cu puterea de sinteză dovedită în referatele prezentate în cenaclu, aţi putea fi de ajutor – poate zic un cuvânt mare – literaturii noastre. Sunteţi primit în casele tuturor scriitorilor din Botoşani şi îi cunoaşteţi personal pe aproape toţi aspiranţii, pe toţi tinerii. Aveţi o plajă largă de contacte. Noi o să stăm de vorbă şi, o să vedeţi, veţi fi de acord cu mine că cel mai bine pentru creaţia lor este să nu se îndepărteze de realităţile societăţii noastre... Nu trebuie să ne spuneţi tot ce scriu şi ce comentează ei când vă întâlniţi. La fel de important este ca, prin discuţii, să îi determinaţi să nu cadă în păcatul aşa-ziselor şopârle. Dacă vrea cineva să critice în ţara noastră, e liber. Critica şi autocritica sunt încurajate de Partid...
Ţineam mâinile sub masă şi strângeam în pumni o chiftea de peşte, nervos, cât puteam de tare, de-i ieşeau ochii. Ochelaristul îmi spusese mai înainte că sunt un poet talentat, dar de fapt credea contrariul. Din ce îmi spunea el, cu limba lui de lemn încrustat cu motive naţionale, înţelegeam că nu sunt un poet talentat, dar că aş putea fi totuşi util literaturii persuadându-i pe alţii să nu strivească corola de minuni a lumii socialiste. Nu se gândise că, neavând talent literar, n-aş fi avut nicio autoritate. Cine s-ar fi uitat în gura mea? N-aş fi putut influenţa nici un poet de uzină, unul dintre acei versificatori de prin fabrici, umflaţi cu paiul, care confecţionau poezii săltăreţe pentru gazetele de perete ale întreprinderilor şi pentru "Clopotul”. Când citeai o poezie de-a lor, dacă reuşeai!, te lua durerea de dinţi. Ce autoritate literară aveau imniferii Mihai N. Lău, zis Menelau, Dumitru Petraş, A. Darie, Mihai Marciuc, Mihai Munteanu sau Mircea Dobrovolschi?
Îmi ziceam în gând, storcind chifteaua pe sub masă: "Adică tu mă pui în rând cu ăştia? Pe cine faci tu netalentat, băi... băi... băi, colaboratorule! Dacă tu zici că n-am talent, atunci ia mai du-te-n mă-ta cu ochelarii tăi cu tot!” Dar de zis, pe gură, i-am zis altceva, că îmi zăngăneau genunchii de frică:
– Mă scuzaţi oleacă, mă duc să mă piş.
Voiam să mai trag de timp. M-am ridicat, dar ochelaristul m-a prins de mână şi mi-a spus că vine cu mine, că are şi el nevoie.
– Dar să nu ne ţinem de mână. Nu suntem chiar aşa de buni prieteni.
Veceul de la "Pufoaica Ruptă” descuraja, paradoxal, consumul de alcool. Aveai senzaţia că intri în burta unui cadavru în putrefacţie. Eu rezistam la putori. Măcar scăpam de chiftele. Ochelaristul nici n-a mai intrat, a zis că se mai ţine. Eram iar cu el la un veceu, eu înăuntru şi el afară.
– Veţi primi şi nişte bani de buzunar când ne întâlnim. Stăm de vorbă undeva, mâncăm ceva, bem ceva...
În perete era o gaură cam la înălţimea capului. Eu stăteam în beznă şi vedeam prin perete o bucată rotundă de cer, albastru, albastru, tăiat de nişte dâre de avion cu reacţie, parcă un copil se jucase cu degetele înmuiate în pic pe o coală de hârtie mânjită cu cerneală. M-aş fi agăţat de dârele acelea şi m-aş fi tras cu braţele în sus, ca pe frânghie, până în cer, să-mi ridic acolo boccelele cu iluzii, departe de urmăritorul meu, departe de lumea aceea mirosind a fecale în fermentaţie şi a chiftele de peşte. Dar Atotcolaboratorul se apropiase de zid şi îmi vorbea prin spărtură. Şi mi-a luat bucăţica de albastru de care mă agăţam. Mi-a luat şi firicelul de aer curat care venea de afară şi mă sufoca acolo, în mizerie. Cum stătea cu capul încadrat de marginile găurii, uşor întors într-o parte din cauza duhorii, semăna cu o efigie. Ar fi stat bine pe moneda oficială. Avea ceva diabolic turnătorul care îmi luase bucăţica de cer.
– Unde sunteţi?, că nu vă văd... A, chiar aici... Gândiţi-vă că s-ar găsi un loc pentru dumneavoastră într-un cămin de nefamilişti. Să nu mai staţi prin gară.
– Nu cred că aş putea face faţă acestei răspunderi... Vă rog, nu mai insistaţi. Nu sunt potrivit pentru aşa ceva.
– Gândiţi-vă că tovarăşii de la Miliţie ar putea să nu mai fie atât de îngăduitori cu dumneavoastră când mai sunteţi luat din gară şi dus la identificare. Ştiţi că vagabondajul e pedepsit în ţara noastră? Aţi dat cu mătura prin arest, dar nu ştiţi cum e acolo. Ce ar spune prietenii dumneavoastră? Gândiţi-vă. Colaborăm?
Abia mai puteam să respir. Am tras adânc în piept miasmele veceului. Dar nu duhoarea mă paraliza cu totul, ci ruşinea şi neputinţa care se răspândeau ca o otravă în tot trupul. Am închis ochii şi am împins cu greu un singur cuvând printre buzele inerte:
– Da.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (9), Paişpe (10), Paişpe (11), Paişpe (12), Paişpe (13)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
Citește pe Antena3.ro
