Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Să nu te legi de poeţi!
Crezusem că nu am nimic de pierdut până când l-am auzit pe securist vorbind de arest, de condamnare pentru vagabondaj. Eu îi ziceam boemă, dar sectoristul din gară îmi spusese nu de mult, dându-mi în cap, la fiecare cuvânt, când cu cu Nichita Stănescu, când cu Codul Penal: "Bă, poetule, boemă e în cap la tine. Aici e vagabondaj, ai înţeles? Şi vagabonţii noi îi culegem şi-i punem la muncă, care vrea. Şi care nu vrea, tot la muncă îl punem, dar legat, poetule!”.
În diferenţa asta de interpretare stătea toată existenţa mea frământată. Eu şi lumea în care trăiam nu vorbeam aceeaşi limbă şi de aici veneau toate nenorocirile mele. Iar din cea mai mare nici nu gustasem, numai îi simţisem mirosul şi a fost de ajuns să se rupă în mine schelăria subţire a moralei şi totul să se prăbuşească. În fond, îmi spuneam, aşa fusesem crescut la casa de copii. De mic fuseserăm învăţaţi că e obligaţia fiecăruia să-i spună educatoarei despre toate năzbâtiile celorlalţi. De cele mai multe ori, şotii inofensive inventate de noi ca să nu ne facem de râs că n-avem nimic de pârât. Lipsa de vigilenţă şi tăinuirea erau păcate iremisibile. Ieşeam pe rând în faţa clasei şi spuneam tot. Uneori, când din corul turnătoriilor se desprindea o abatere cu adevărat gravă, cum erau fumatul, rugăciunea sau fuga de la ore, vinovatul era împins în mijlocul clasei şi noi, ceilalţi, cocoţaţi pe bănci, îl băteam cu riglele şi cu penarele. În cap, să-i iasă prostiile.
Stăteam în veceu, încremenit după da-ul smuls de securist, – aş putea spune: sub tortură –, şi îmi spuneam că nu e decât o stratagemă, o înţeleaptă înfrăţire cu dracul până voi trece puntea. Bineînţeles că nu voi spune niciodată nimic acuzator despre prietenii mei. Doar mărunţişuri: au trecut strada pe roşu, au întârziat acasă, dar motivat: i-am ţinut eu să-i trag de limbă, au aruncat chiştoace pe stradă, au fluierat în cinema la pupături pătimaşe. Altceva mai periculos de atât chiar nu ştiam despre vreun prieten. Iar duşmani, să-i înfund cu şoaptă bine plasată, nu aveam. Nu era loc de ură în mine atunci.
– Ştiu că nu v-a picat tocmai bine… V-aţi schimbat la faţă, nu arătaţi grozav. Îmi pare foarte rău, nici nu ştiţi ce rău îmi pare, a început securistul să se smiorcăie când am ieşit din veceu la lumină şi la aer curat. I-aş spune carceră, dar, cum vorbeam noi prin gaura din perete, parcă eram la confesor. Se oprise între mese şi îmi vorbea ţinându-mi mâna dreaptă în palmele lui. M-am smucit, dar tot nu mi-a dat drumul. Mă ţinea strâns şi îşi tot cerea iertare pentru ce-mi făcuse, aproape că-i dădeau lacrimile.
– Vă rog să mă credeţi că-mi pare rău de situaţia asta. Ştiu că sunteţi foarte supărat pe mine, poate aţi vrea chiar să îmi daţi un pumn. Şi aţi avea toate motivele să mă loviţi, ştiu. Dacă vreţi să-mi daţi una, daţi-mi! Daţi!
El mă trăgea de mână să-l lovesc în figură, eu mă împotriveam. Semănam cu doi beţivi caraghioşi prinşi într-una din acele bătăi cu mişcări moi, cleioase, când amândoi mai mult se sprijină unul de altul decât se lovesc. Tocmai de aceea atrăgeam atenţia: de unde doi inşi beţi criţă printre atâţia însetaţi care aşteptau de trei zile să se aducă băutură la "Pufoaica Ruptă”? L-am somat printre dinţi, tăios, să înceteze, că ne facem de râsul pufoicarilor, dar el o ţinea uns pe-o strună că îi pare rău şi că să mă gândesc şi la suferinţa lui, că nu e uşor nici pentru dânsul să intre în sufletul omului ca într-un ceas din turn, auzi la el, şi să-i învârtă rotiţele de-andăratelea, ici să dea cu ciocanul, colo să pună o pană în mecanism, până dă ora dorită. Nu mai avea mult şi mă făcea să îmi fie milă de el, să-l iau în braţe şi să-l ogoiesc.
– Se uită lumea la noi. Să plecăm la altă cârciumă, i-am spus.
Citește pe Antena3.ro
Mă gândeam să mergem în altă parte, să mănânc totuşi ceva pe banii lui, că eram ameţit de foame, şi, poate, să aflu măcar de unde ştia atâtea despre mine. Să ştiu de cine să mă feresc. L-am tras după mine până pe trotuar. Se mai liniştise, nu mai voia să-l ţin în braţe şi să-i plâng de milă. I-am propus să mergem la "Mioriţa” să mai vorbim, am fi găsit şi mâncare, şi băutură.
– Nu la "Mioriţa”. Acolo sunt microfoane şi în dopurile de la sticle. Mai bine încercăm la "Flora”. Sunt şi la "Flora” microfoane, nu-i vorbă. Dar de când a fost ocupată de ţigănimea din centru, nu cred că le mai ascultă cineva. Şi dacă ascultă, ne acoperă gălăgia puradeilor. Cu legitimaţia mea de colaborator la "Clopotul” putem să mâncăm şi să bem gratis într-un separeu.
Nu înţelegeam de ce un colaborator al Securităţii se fereşte de microfoanele Securităţii. Speram să aflu. Am pornit spre "Flora”, rai care era, geacardea, al hoţilor de buzunare, al cerşetorilor, al sâmburăreselor. Era la o scuipătură de sămânţă, aveam doar de traversat staţia de autobuze din faţa cinematografului "Luceafărul”. Dar nici n-am făcut zece paşi, că securistul s-a întors brusc şi m-a împins după ghereta vânzătoarei de bilete. Se albise la faţă şi pomeţii îi săltau spasmodic, parcă încasa upercuturi în figură de la un boxer invizibil, mic şi-al dracului. În clipa următoare în faţa noastră a apărut ca din pământ, gâfâind, prietenul meu Dorel.
– Nu ţi-am spus să nu te legi de poeţi?, s-a răstit el la securist. Şi jap!, jap!, două dosuri de palmă peste faţă.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (10), Paişpe (11), Paişpe (12), Paişpe (13), Paişpe (14)
