Roman-foileton: Paişpe (49)

de Viorel Ilişoi | 27 Apr 2011 • 18:49

Erou fără voie

– Flo-re-scu! Flo-re-scu! Flo-re-scu!

Nu înţelegeam de ce îi scanda numele lui Florentin. De dimineaţă nu se dezlipise de noi. Nu avusese când să se remarce, fără ştirea noastră, cu vreo faptă de letopiseţ. Florentin a salutat poporul cu mâinile sus, stingherit, şi s-a dat repede doi paşi înapoi.

– Hai să fugim de aici, că ăştia mă pun şef la FSN.

Nu l-am ascultat. Trebuie să recunosc, l-am invidiat atunci. L-am împins într-o parte şi am păşit până la balustradă. Mă aşteptam să mi se strige şi mie numele. Am dat cu ochii roată peste piaţă. Am făcut cu mâna. Am ţopăit. Nimic. Botoşănenii nu mă voiau. De fapt, nici pe Florentin nu-l voiau.

Ce se întâmplase?

Cine răzbea până la microfon începea să citească pomelnicul cu noua putere emanată din rândul revoluţionarilor. Când auzeau un nume, manifestanţii din piaţă îl aprobau cu aclamaţii sau îl respingeau cu huiduieli. În timp ce noi ne târam în patru labe printre picioarele revoluţionarilor care se băteau să ajungă la microfon, cineva citea o listă cu un FSN încropit pe coridor. În lista aia era unul Florescu, habar n-am cine. Unul destul de merituos şi de cunoscut, fiindcă numele lui era scandat cu forţă şi cu bucurie tocmai când am ajuns şi noi pe balcon. Însă imediat, de la celălalt balcon al revoluţiei, de la Comitetul Judeţean de Partid, cineva l-a contestat pe acel Florescu, cică fusese activist de partid în nu-ştiu-ce întreprindere, şi mulţimea a început să-l huiduiască. Nu prea rezistau FSN-urile alea mai mult de câteva minute. Însă, oricât de repede sucombau sub tirul de fluierături, apăreau altele şi altele într-un ritm căruia nu-i puteau face faţă nişte revoluţionari cu plămâni normali. Era prea mult de huiduit şi de fluierat.

– Fraţilor! Ascultaţi-mă pe mine! – a început să strige unul la microfonul de la teatru. Să vină Curcă. Profesorul Curcă este arestat de o săptămână de Securitate. Să-l eliberăm, să fie el conducătorul nostru.

– Cur-că! Cur-că! Cur-că! – a izbucnit piaţa, aprobând furtunos şi unanim.

– Da, fraţilor, a fost arestat de acasă, de la Santa Mare.

– San-ta Ma-re! San-ta Ma-re!

– Fraţi români! Botoşăneni! Domnul Curcă este profesor! Să avem în fruntea noastră un intelectual de marcă!

– Mar-că! Mar-că!

Pe profesorul Petrea Curcă îl cunoşteam vag de la Pedagogic. Nu preda la clasa mea, dar îl ştiam din vedere şi din spusele colegilor de internat, care făceau filosofia cu el. Era veşnic încruntat, sever, avea pretenţia să înveţi cuvânt cu cuvânt din manual... materia aia indigestă, doctrină comunistă, ceva ce nu mai avea nicio legătură cu filosofia... Era doctor în marxism, dar nu era atunci momentul să se dea amănunte despre teza lui de doctorat.

Curcă a apărut în scurt timp la balcon. Fusesem înghesuit în balustradă, nu mă mai puteam desprinde. Când a păşit spre microfon, m-a călcat pe bombeu. A durut. Ăla a fost primul şi cel mai direct contact cu puterea proaspăt instaurată. Iar ţipătul de durere, scurt şi înăbuşit, a fost singurul sunet pe care l-am scos de la balcon, nicidecum discursuri înflăcărate, cum avea să se scrie a doua zi în ziar, făcând din mine, pe nedrept, un erou al revoluţiei în Botoşani. Manifestanţii l-au primit pe Curcă în delir, cu urale, i-au scandat numele minute în şir. A fost unanimitate. Era susţinut, la microfon, din amândouă balcoanele. O mică şi cu totul scuzabilă desincronizare între agitatorii de la cele două microfoane făcea să se audă "Cur” de la Partid şi "Că” de la Teatru, dar împreună, legat, ieşea un "Curcă!” amplu şi optimist.

Purta un palton negru si căciulă de miel cu bordură, ca Nicolae Ceauşescu. Era şi parfumat, nu părea să vină din beciurile Securităţii. A făcut semn cu mâna să înceteze strigătele ca să spună şi el ceva. Dar mulţimea i-a aplicat pe loc şi fără menajamente o corecţie:

– Nu mai da din mâ-nă! Nu mai da din mâ-nă!

Nimic altceva nu făcea din el un candidat nepotrivit la şefia judeţului în primele zile după jumătate de secol de dictatură. După acest retuş fin, dar esenţial, Petrea Curcă s-a mutat din balconul teatrului la Comitetul Judeţean. Revoluţionarii îi făceau loc să treacă prin mulţime. Noi ne-am ţinut pe cărăruşa din urma lui şi într-un minut eram în sediul Partidului. Nu ştiam încotro să apucăm, fiindcă niciunul dintre noi nu mai intrase vreodată acolo. Ne-am rupt de grupul care roia în jurul lui Curcă şi am luat-o la întâmplare pe holuri. Eram curioşi să vedem cum e înăuntru. Am încercat să ne băgăm nasul în câteva birouri, dar erau deja ocupate de revoluţionari care nu ne lăsau să intrăm. Ei nu s-au mai mişcat de acolo zile întregi, au rămas să le păzească de terorişti, şi până la urmă au rămas definitiv, ca funcţionari noi, nepătaţi. Doar la veceu am putut intra, însă nu era nici o scofală să-l ocupăm ca să revendicăm o funcţie mai târziu pe principiul primului venit.

Am bătut toate coridoarele din cap în cap mai bine de o oră fără să contribuim cu ceva concret la victoria revoluţiei. Nu mai era nimic de făcut. Ce fusese de aruncat se aruncase, activiştii ăia mari fugiseră de mult, fiecare scaun era ocupat de un revoluţionar, la fiecare geam era câte un buchet de anticomunişti, balconul gemea de lideri proaspeţi. Eram dezamăgiţi. Nu ştiam cât de aproape ne aflam de comoara Securităţii.